Molière (15 ianuarie 1622 – 17 februarie 1673), pe numele său adevărat Jean-Baptiste Poquelin, este subiectul unui articol din volumul „Scriitori francezi”, apărut la Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, semnat de Irina Eliade:
Apropiindu-ne de acel loc privilegiat – scena – unde chipul actorului cu greu poate fi deosebit de masca personajului, zâmbetul de grimasă, pasul cu grijă făcut de saltul imprudent şi cuvântul îndelung cântărit de replica spontană, vom avea, credem, mai multe şanse de a-l întâlni pe Molière decât încercând să reclădim puntea, astăzi prăbuşită, ce va fi legat cândva omul supus contingenţelor de cel care a izbutit să le depăşească, alcătuindu-şi opera. Oricare vor fi fost motivele care l-au îmboldit pe tânărul burghez să se „declaseze” intrând în tagma actorilor, cert este că opţiunea lui Molière pentru teatru s-a dovedit a fi nu fapta nesăbuită a unui tânăr îndrăgostit de o actriţă sau a unui fiu doritor să scape de tutela unui burghez cu vederi înguste, ci un gest dictat de motive mult mai profunde.
La Humanitas Fiction a apărut „Cutremur de timp„, ultimul roman al lui Kurt Vonnegut (traducere din limba engleză de Viorica Boitor).
Când un cutremur de timp aruncă întreaga omenire cu zece ani în urmă, pământenii se văd nevoiţi să-şi retrăiască, fără a putea schimba nimic, ultimii ani din viaţă, începând de la 17 februarie 1991. Ideea îi aparţine bătrânului scriitor de science-fiction Kilgore Trout, alter ego al autorului, ale cărui povestiri împânzesc naraţiunea, venind în completarea evenimentelor. Astfel aflăm despre existenţa buubuulingilor, extratereştri dotaţi cu o inteligenţă strălucită, care, odată cu apariţia televiziunii, refuză să-şi mai folosească imaginaţia şi devin nişte făpturi lipsite de sensibilitate; despre cele trei surori „B-36”, numite astfel după un bombardier de pe planeta Pământ, dintre care cea mai rea e om de ştiinţă; despre doctorul Schadenfreude, psihiatrul care le interzice pacienţilor să mai rostească pronumele „eu”, intenţionând ca prin această inedită terapie să-i elibereze de propriul sine. Urmărind epopeea tragicomică a vieţii personajelor, autorul îşi reaminteşte întâmplări din trecutul său, împănând naraţiunea cu mici povestioare moralizatoare, anecdote şi comentarii pline de umor şi autoironie.
Ca orice cugetător solitar şi statornic, visam cândva să mă stabilesc în Capitală. Aglomeraţie cam mare pentru o sihăstrie, nimic de zis. Dar eşti aproape de edituri şi redacţii vestite. Locuri binecuvântate, unde poţi descărca în fiecare dimineaţă tot ce ai cugetat noaptea trecută. Viaţa mi-a făcut însă o frumoasă surpriză, detaşându-mă dincolo de Styx, adică tocmai la Petroşani. Am ajuns în Valea Jiului, teritoriu frământat social şi tectonic, căruia unii nu-i acordă nici măcar statut de provincie.
Mie îmi place mult acest loc. Contrar opiniei unor analişti superficiali, Valea Jiului este o zonă de mare profunzime. În mină, la o mie de metri adâncime, ochiul profan vede doar întunericul, materializat în cărbune. În schimb, gânditorul subtil discerne imediat codrii pietrificaţi ai altor ere, în care fizicul aproape că se pierde, copleşit de metafizic. Nicăieri nu poţi coborî în timp mai profund ca în Valea Jiului. Dumnezeu a plasat Raiul în cer, iar Iadul undeva sub pământ. Nu întâmplător, ocnele au fost desemnate în trecut ca locuri de penitenţă. Aşadar, munca în subteran este grea şi umilitoare. Unii cred că oamenii se coboară atât de jos numai pentru a se spăla de păcate. Sunt galerii în care muncitorul transpiră un litru pe oră. E uşor de socotit, metaforic vorbind, că din adâncuri izvorăsc râuri mari de sudoare, care au pus ani mulţi în mişcare morile poeziei militante.
Heinrich Boll (1917-1985) este cel de-al doilea scriitor german, după Thomas Mann, care a fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatură (1972). Cărţile sale, traduse în peste treizeci de limbi, vorbesc despre vina tragică a poporului german, rănile sale încă nevindecate şi necesitatea de a privi în faţă un trecut întunecat şi dureros.
„Acum, deci, rămân aceste trei: Credinţa, Nădejdea şi Dragostea. Dar cea mai mare dintre ele este Dragostea.” (1 Corinteni 13:13)
Sunteţi probabil cu toţii familiari cu versetul care zice că mulţi aleargă după Premiu, dar numai unul singur ajunge la el… Foarte înţelept… dar oare am înţeles noi chintesenţa mesajului?…
• Acela care ajunge la Premiu trebuie să fie Lumină şi să răspândească lumină în jurul său.
• Acela care ajunge la Premiu trebuie să fie în Iertare şi să dea iertarea celor din jurul său.
• Acela care ajunge la Premiu trebuie să fie Iubire şi să cultive iubirea în jurul său oriunde ar merge.
În zilele de 14, 15 şi 16 ianuarie 2009, de la ora 18:00, la Teatrul Metropolis au loc primele reprezentaţii ale spectacolului „Hamlet”, o inedită punere în scenă a binecunoscutei piese de teatru, prin care publicul este invitat să descifreze cele mai actuale semnificaţii ale acesteia.
Molière (15 ianuarie 1622 – 17 februarie 1673), pe numele său adevărat Jean-Baptiste Poquelin, este subiectul unui articol din volumul „Scriitori francezi”, apărut la Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, semnat de Irina Eliade:
