Fragmente din capitolul „Lucrul şi opera” din lucrarea „Originea operei de artă” aparţinând lui Martin Heidegger, în traducerea lui Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu:

Origine înseamnă aici acel ceva prin care şi de la care pornind, un lucru este ceea ce este şi este aşa cum este. Numim ceea ce este ceva, în felul în care este, esenţă a sa. Originea unui lucru este provenienţa esenţei sale. Problema originii operei de artă este o problemă privitoare la provenienţa esenţei sale. Potrivit reprezentării obişnuite, opera ia naştere din şi prin activitatea artistului. Însă prin ce anume, şi de la ce anume pornind, este artistul ceea ce este? Prin operă; căci faptul că o operă este spre lauda făuritorului ei înseamnă: abia opera îl face pe artist să apară drept meşter într-ale artei. Artistul este originea operei. Opera este originea artistului. Nici unul din aceşti termeni nu există fără celălalt. Cu toate acestea, nu este mai puţin adevărat că nici unul dintre cei doi nu îl poartă cu sine pe celălalt. Artistul şi opera sunt, fiecare în sine şi în corelaţia lor, printr-un al treilea termen, care, de bună seamă este şi primul, anume prin acel ceva de la care artistul şi opera de artă îşi capătă de altfel numele: prin artă.

Pe cât de necesar este artistul originea operei în alt chip decât este opera originea artistului, pe atât de sigur arta este, într-alt chip încă, originea deopotrivă a artistului şi a operei. Însă poate fi arta de fapt o origine? Unde şi cum există arta? Arta nu este altceva decât un cuvânt căruia nu-i mai corespunde nimic real. Acest cuvânt poate trece drept o reprezentare de ansamblu care cuprinde singurul lucru ce are realitate în artă: operele şi artiştii. Chiar dacă cuvântul ‘artă’ ar însemna mai mult decât o reprezentare de ansamblu, ceea ce a fost desemnat prin cuvântul ‘artă’ n-ar putea să existe decât pe temeiul realităţii operelor şi artiştilor. Sau poate lucrurile stau invers? Există operă şi artist doar în măsura în care există artă ca origine a lor?

Ce anume este arta nu se poate deduce decât din operă. Ce anume este opera nu putem afla decât pornind de la esenţa artei. Oricine observă lesne că ne învârtim în cerc. Înţelegerea obişnuită pretinde ca acest cerc, dat fiind că este o încălcare a logicii, să fie evitat. Se crede că esenţa artei poate fi dobândită printr-o cercetare comparată a operelor de artă existente. Însă cum putem fi siguri că ceea ce luăm noi ca punct de plecare al cercetării sunt realmente opere de artă, de vreme ce în prealabil nu ştim ce este arta? Pe cât de puţin se poate obţine esenţa artei prin însumarea unor caracteristici ce aparţin operelor de artă existente, tot pe atât de puţin ea poate fi obţinută printr-o deducere din concepte supraordonate; căci şi această deducere vizează în prealabil acele determinări care trebuie să fie suficiente pentru a ne oferi ceea ce considerăm în prealabil a fi o operă de artă în sens propriu. Însă atât însumarea unor opere din multitudinea celor existente, cât şi deducerea din concepte fundamentale sunt aici în aceeaşi măsură imposibile şi ele reprezintă, atunci când sunt aplicate, o autoamăgire.

Toată lumea cunoaşte opere de artă. Opere arhitectonice şi opere aparţinând artelor plastice poţi vedea în pieţe publice, în biserici sau chiar în case particulare. În colecţii şi expoziţii sunt păstrate opere de artă aparţinând diferitelor epoci şi popoare. Dacă privim operele sub aspectul purei lor realităţi şi nu alterăm prin nicio proiecţie această realitate, atunci vedem că operele ne stau dinainte tot atât de naturale pe cât ne stau lucrurile însele. Tabloul atârnă pe perete exact ca o puşcă de vânătoare sau ca o pălărie. O pictură, de pildă aceea a lui Van Gogh reprezentând o pereche de saboţi ţărăneşti, trece dintr-o expoziţie în alta. Operele sunt expediate asemenea cărbunilor din bazinul Ruhr sau buştenilor din Pădurea Neagră. În timpul campaniilor militare, imnurile lui Hölderlin erau împachetate în raniţele soldaţilor alături de trusa sanitară. Cvartetele lui Beethoven stau în depozitele editurii asemenea cartofilor din pivniţă. Toate operele posedă acest caracter de lucru.

Opera de artă este, desigur, un lucru confecţionat, însă, pe lângă ce spune lucrul ca atare, el mai spune şi altceva […]. Opera face cunoscut public altceva, ea revelă un altceva: ea este o alegorie. În opera de artă, cu lucrul confecţionat mai este pus laolaltă şi altceva […]. Opera este simbol. Alegoria şi simbolul oferă reprezentarea generală în perspectiva căreia se mişcă de multă vreme caracterizarea operei de artă. Numai că acest ceva care revelează pe un altul, acest ceva care „pune laolaltă” cu un altul, reprezintă caracterul de lucru al operei de artă. S-ar zice că acest caracter de lucru în opera de artă este un fel de suport în care şi pe care este clădit altul, acesta fiind cel ce contează cu adevărat. Şi oare nu tocmai acest caracter de lucru al operei este cel care îl înfăptuieşte artistul prin meşteşugul său?

Piatra de pe drum este un lucru, şi de asemenea bulgărele de pământ. Cana de lut este un lucru, şi de asemenea fântâna de la margine de drum. Dar laptele din cană şi apa fântânii? Lucruri de asemenea, de vreme ce norii de pe cer şi scaieţii câmpului, frunza purtată de vântul toamnei şi eretele care se înalţă peste pădure se numesc, pe drept cuvânt, „lucruri”. Într-adevăr, toate acestea trebuie numite „lucruri”, chiar dacă nu toate câte poartă numele de „lucru” pot fi văzute, asemeni celor pe care tocmai le-am numit; cu alte cuvinte, chiar dacă ele nu au o înfăţişare. Un asemenea lucru, care nu se înfăţişează privirii, deci un lucru în sine, este, de pildă, potrivit lui Kant, lumea în întregul ei; un asemenea lucru este însuşi Dumnezeu. Lucruri în sine şi lucruri ce se înfăţişează privirii, tot ceea ce fiinţând este în general, poartă, în limbajul filozofiei, numele de „lucru”. Avionul sau radioul ţin astăzi, ce-i drept, de lucrurile imediate, dar dacă ne referim la lucrurile ultime, atunci ne vom gândi la cu totul altceva. Lucrurile ultime sunt moartea şi suprema judecată. Luat în ansamblu, cuvântul „lucru” indică în acest context orice realitate despre care se poate afirma că nu este pur şi simplu nimic. Potrivit acestui înţeles, opera de artă este la rândul ei un lucru, în măsura în care ea este de fapt ceva de ordinul fiinţării.

Materia şi forma nu sunt defel determinări ale reităţii lucrului ca atare. Ustensilul (perechea de încălţări, de pildă), asemenea unui simplu lucru, odihneşte în sine, însă pe el nu îl caracterizează acea ivire din sine proprie blocului de granit. Pe de altă parte, ustensilul se dovedeşte a fi înrudit cu opera de artă în măsura în care el este un produs al activităţii umane. Cu toate acestea, opera de artă, prin prezenţa ei suficientă sieşi, seamănă mai degrabă cu simplul lucru, cu acea ivire a lui din sine şi cu neconstrângerea lui la nimic. Şi totuşi, noi nu considerăm operele a fi simple lucruri. În fapt, lucrurile din jurul nostru, lucrurile de care ne folosim, ne sunt cele mai apropiate şi ne apar ca lucrurile propriu-zise. Astfel, ustensilul este pe jumătate lucru, dat fiind că e determinat de reitate; şi, totuşi, el este mai mult. Dar în acelaşi timp, el este pe jumătate operă de artă şi totuşi mai puţin, deoarece îi lipseşte suficienţa de sine proprie operei de artă. Ustensilul ocupă o poziţie intermediară specifică între lucru şi operă, presupunând că o asemenea pedantă ierarhizare este permisă.

Cele trei moduri de determinare ale reităţii concep lucrul fie ca purtător al unor caracteristici, fie ca unitate a unei multiplicităţi de percepţii, fie, în sfîrşit, ca materie care posedă o formă. Pe parcursul istoriei în care s-a configurat adevărul despre fiinţare, cele trei interpretări amintite au ajuns de asemenea să se combine între ele, dar asupra acestui aspect nu vom mai insista. În această combinare, imprecizia proprie fiecărei interpretări în parte se accentuează şi mai mult, astfel încât ele se aplică deopotrivă la lucru, la ustensil sau la operă. De aici ia naştere un mod de gândire potrivit căruia noi nu gândim asupra lucrului, ustensilului şi operei luate separat, ci asupra fiinţării în întregul ei. Acest fel de a gândi, devenit de multă vreme o obişnuinţă, premerge oricărei cunoaşteri nemijlocite a fiinţării.

Acest efort al gândirii pare să întâmpine cea mai mare rezistenţă atunci când îşi propune să determine reitatea lucrului; căci cum altcumva s-ar putea explica eşecul încercărilor amintite? Tocmai lucrul în modestia sa se sustrage gândirii cu cea mai mare înverşunare. Dar nu cumva tocmai acest fel retras de a fi al simplului lucru, nu cumva tocmai acest fapt de a nu fi la nimic constrâns care odihneşte în sine, nu cumva acestea toate fac parte din însăşi esenţa lucrului? Şi atunci, oare nu acea realitate stranie şi închisă în sine, ce ţine de esenţa lucrului, nu tocmai ea trebuie să devină familiară unei gândiri care încearcă să gândească lucrul? Iar dacă este într-adevăr aşa, atunci ne este desigur interzis să forţăm calea spre caracterul de lucru al lucrului.

Esenţa artei ar fi aşadar aceasta: punerea-de-sine-în-operă a adevărului fiinţării. Dar până acum arta nu a avut oare de a face doar cu frumosul şi cu frumuseţea, nicidecum cu adevărul? Artele care produc asemenea opere se numesc, spre deosebire de artele meşteşugăreşti care confecţionează ustensile – arte frumoase. În artele frumoase nu arta este frumoasă, ci ele se cheamă astfel deoarece produc frumosul. Adevărul face parte din logică, în timp ce frumuseţea este rezervată esteticii.

Opera de artă deschide într-un fel specific fiinţa fiinţării. Pentru că de fapt în operă survine această deschidere, adică ieşirea din ascundere, adică adevărul fiinţării. În opera de artă, adevărul fiinţării s-a pus pe sine în operă. Arta este punerea-de-sine-în-operă a adevărului. Ce este însă atunci adevărul însuşi ca el să se petreacă, când şi când, ca artă? Ce este această punere-de-sine-în-operă?

2 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
1 comentariu »