14 ianuarie 2009

Transpiraţia intelectuală

Valeriu ButulescuCa orice cugetător solitar şi statornic, visam cândva să mă stabilesc în Capitală. Aglomeraţie cam mare pentru o sihăstrie, nimic de zis. Dar eşti aproape de edituri şi redacţii vestite. Locuri binecuvântate, unde poţi descărca în fiecare dimineaţă tot ce ai cugetat noaptea trecută. Viaţa mi-a făcut însă o frumoasă surpriză, detaşându-mă dincolo de Styx, adică tocmai la Petroşani. Am ajuns în Valea Jiului, teritoriu frământat social şi tectonic, căruia unii nu-i acordă nici măcar statut de provincie.

Mie îmi place mult acest loc. Contrar opiniei unor analişti superficiali, Valea Jiului este o zonă de mare profunzime. În mină, la o mie de metri adâncime, ochiul profan vede doar întunericul, materializat în cărbune. În schimb, gânditorul subtil discerne imediat codrii pietrificaţi ai altor ere, în care fizicul aproape că se pierde, copleşit de metafizic. Nicăieri nu poţi coborî în timp mai profund ca în Valea Jiului. Dumnezeu a plasat Raiul în cer, iar Iadul undeva sub pământ. Nu întâmplător, ocnele au fost desemnate în trecut ca locuri de penitenţă. Aşadar, munca în subteran este grea şi umilitoare. Unii cred că oamenii se coboară atât de jos numai pentru a se spăla de păcate. Sunt galerii în care muncitorul transpiră un litru pe oră. E uşor de socotit, metaforic vorbind, că din adâncuri izvorăsc râuri mari de sudoare, care au pus ani mulţi în mişcare morile poeziei militante.

În comunism, oamenii nu intrau în mină pentru a câştiga bani, ci pentru a transpira ostentativ, adică pentru a da ţării mai mult cărbune. Sudoarea a devenit repede monedă de schimb, unitate de măsură a hărniciei şi seriozităţii.

În anii tumultoşi ai tranziţiei, minerii au rătăcit şi ei, în grupuri bine organizate, prin grădina publică a iluziilor politice. Chemaţi de mai marii timpului să planteze flori în faţa Teatrului Naţional, ei au răspuns cu entuziasm sincer, proletar. Atunci au lansat pe piaţă melodia de neuitat „Noi muncim, nu gândim”. Şi-au făcut treaba la Bucureşti, au salvat Revoluţia din ghearele „legionarilor”, după care s-au întors să transpire în continuare, săpând cu spor la temelia ţării.

Situaţia intelectualului de aici este mai delicată ca oriunde, el fiind privit de jos în sus cu o superioritate funciară. Pentru că, trebuie spus răspicat, intelectualul are un păcat impardonabil: nu vrea să transpire. În zadar îi vorbeşti clasei muncitoare despre sudoarea interioară, despre broboanele de pe partea invizibilă a frunţii. Oamenii râd, şi pe bună dreptate. Toate acestea le par poveşti inventate de „gulerele albe”, porecla autohtonă a intelectualilor. Transpiraţie interioară? Să fim serioşi… Creierul niciodată nu gâfâie… Transpiraţia se vede şi se simte. E udă. Transpiraţia miroase. Gândire înseamnă zi nelucrătoare, sărbătoare legală. Gândirea este un lux, pierdere de vreme şi lene mic burgheză pe deasupra.

Reciproca faimoasei teoreme este necruţătoare: noi gândim, nu muncim.

Astfel admonestat public şi ruşinat de facultăţile sale mintale, intelectualul local se apucă serios de treabă. Face tot ce poate ca să transpire şi el şi până la urmă refuză să mai gândească.

Am întâlnit recent un remarcabil poet al urbei. Venea de la tipografie şi căra în spate un pachet greu: tirajul integral al ultimei sale scrieri. Când m-a văzut, s-a oprit o clipă să-şi tragă sufletul. A scos din pachet o carte, discret, parcă ruşinat de privirile societăţii civile. Mi-a scris o dedicaţie atât de măgulitoare, încât îmi va fi imposibil să nu salut această apariţie editorială în ziarul local.

M-am făcut că-mi caut portmoneul, manifestându-mi vag intenţia de a plăti cartea. Nu s-a grăbit să mă refuze. Venea de la tipografie şi, mai mult ca sigur, era lefter. (Nimeni nu poate tâlhări un poet mai nemilos decât un editor).

Mi-a vorbit pe scurt despre uriaşul tribut material pe care poeţii de azi îl plătesc poeziei. Despre ingratitudinea sponsorilor, despre indiferenţa librarilor, despre răceala ostilă a criticii. În final m-a liniştit, spunându-mi că el nu scrie pentru bani. Ar prefera în schimb să-i fac o cronică. Şi-a luat iar opera literară în spinare, pregătindu-se să plece.

I-am mulţumit din toată inima, strângându-i mâna. Şi atunci am avut o revelaţie. Am simţit cu bucurie palma sa asudată. Prin urmare, totul merge spre bine, viaţa spirituală este în curs de normalizare. Intelectualul de provincie a început din nou să transpire…

SlabAcceptabilOKBunExcelent 7 voturi
Încarc...

One thought on "Transpiraţia intelectuală"

  1. Simona Enache spune:

    Şi, iată, că încet, încet visul autorului începe să se concretizeze,
    acela de a se stabili în Capitală, aproape de edituri şi redacţii vestite…

    Felicitări pentru eseu!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook