11 decembrie 2007

Carpe diem!

Parcul e pustiu… e noapte. Vântul răscoleşte frunzele de sub picioarele mele. Uneori mă simt ca una dintre ele. O frunză-n vânt ce e izbită neîncetat, neştiind sub picioarele sau în mâna cui voi ajunge.

Se aude un leagăn cum scârţâie, ca o chemare tristă. Mă ridic de pe banca umedă şi mă pun în el. E frig. Metalul e rece, amintirea lui mă încălzeşte. E singurul leagăn în care m-a dat tata vreodată. Pe atunci copacul era mai verde, îi puteam atinge frunzele cu picioarele. Acum îmi pare mic şi prăpădit. Crengi din el zac pe pământul ud. Printre ramuri văd luna. Oare chiar are ochi si gură? Dacă te uiţi atent le găseşti. Îmi pare tristă. Îmi fac avânt. Singurul zgomot e scârţâitul ăsta, rupt parcă din filmele cu stafii. Se face mai frig. Întorc capul spre intrarea în parc şi aştept… dar nu vine nimeni. Tresar la orice frunză care foşneşte, la orice cracă ruptă în două. Îmi pregătesc cuvintele, inima îmi bate tare, îmi opresc respiraţia şi ascult, dar nu e nimic. Întorc capul: nimeni. Nimeni nu vine, nimeni nu întreabă, nimeni nu vede, nimănui nu-i pasă.

Mă gândesc la copiii orfani. Pe ei nu îi întreabă nimeni unde se duc, ce au mâncat, de ce au întârziat, când vin, cu cine pleacă, dacă le e bine, dacă le e rău. Şi totuşi trăiesc, găsesc puterea de a-şi croi drumul spre fericire, ştiu să mulţumească şi mai ales, ştiu să aprecize. Iar noi, dorim, avem şi parcă, totuşi, nu ajunge. Vrem mai mult. Nu ne mulţumim cu pajiştea de la poalele muntelui, vrem să ajungem în vârful lui şi pentru asta călcăm pe tot: principii, valori, sentimente, emoţii, trăiri, cuvinte, fară să ştim că viaţa nu constă în a ajunge în vârful muntelui, ci în felul în care îl escaladăm. De aceea toţi trăim, dar prea puţini ştiu să trăiască. Căutăm fericirea în material, în succese, în aşa zisele „împliniri”, însă uităm de cei de lângă noi, uităm de lucrurile mărunte, ele ne fac viaţa frumoasă, ele sunt esenţa.

Fericire? Fericirea cea mai mare e atunci când faci un bine, fericire e atunci când vezi bucuria unui orfan când îl iei in braţe, sau lacrimile unui bătrân când îi spui o vorbă bună. Fericire e atunci când priveşti în jur şi îti dai seama cât de frumoasă este viaţa, atunci când asculţi valurile mării izbindu-se de stânci, când razele soarelui îţi mângâie faţa şi părul îţi flutură în adierea caldă a vântului, când stai pe plajă şi surprinzi răsăritul, când revezi locuri din copilărie şi oameni pe care, deşi timpul i-a schimbat, înauntru sunt aceiaşi, când auzi glasul iubitului sau primul „te iubesc”, cand poţi să păstrezi din ceva urât doar partea frumoasă, oricât de infimă ar fi, când poţi să ierţi sau să plângi fară să îţi fie ruşine, când poţi crede că va fi mai bine. Fericire e când eşti mulţumit de ce ai şi nu-ţi doreşti mai mult decât poţi obţine.

Cineva spunea: „frumoasă ţară România, păcat că e locuită!”. Chiar aşa să fie? Atât de slabi suntem oare? Atât de hoţi, de egoişti? Atât de mincinoşi, de parşivi? Şi cine e de vină? Te uiţi în jur, nimeni nu zambeşte. Toţi sunt grăbiţi, intră în tine fără să le pese, aglomeraţie, claxoane, oameni încruntaţi, încordaţi, stresaţi şi stresanţi. Câţi dintre ei oare au observat că anul acesta luminiţele de pe bulevard sunt mai simple, dar mai frumoase? Câţi au realizat oare că numărul cerşetorilor a crescut? Sunt peste tot, la metrou, la colţ de stradă, aşteptând cu capul în jos să le dai un banuţ. Câţi le-au observat bucuria din priviri sau lacrimile ce le joacă în ochi ? Câţi au zâmbit unui copil fascinat de jocurile de culori din oraş? Câţi au avut acel sentiment de calm văzând un brad împodobit în vitrinele magazinelor sau un moş Crăciun cocoţat pe un balcon? Şi cine şi-a făcut puţin timp să-şi amintească de vremurile când se dădea cu sania şi mergea cu colindul, de poveştile bunicilor sau de vinul fiert cu scorţisoară în iernile geroase? Cine ştie oare de câte ori a nins până acum? Şi cui i-a păsat? Cine s-a bucurat?

Nu este suficent să vezi ca să întelegi. Lipsa de înţelegere şi înţelepciune reduce enorm viziunea. Pentru cine viaţa este o problemă de subzistenţă materială, natura este un element mut. Pentru cine trezirea interioară a început să se manifeste, natura este o carte deschisă, un ocean de cunoştiinţe. O frunză a unui arbore privită cu indiferenţă nu spune nimic, însă ne învaţă multe dacă o privim cu atenţie, cu dorinţa de a-i cunoaşte toate tainele: culoarea, forma, mărimea, nervurile, maniera ei de a primi aerul şi soarele. Marea nu este doar o apă şi atât, este cea care ne trezeşte amintirile acoperite de cenuşa vremii, este cea care ne stropeşte obrajii trezindu-ne din visare, valurile ei sunt ca şi supărările, toate trec, toate vin deodată. Marea ştie atâtea poveşti de iubire, a văzut atâtea şi a simţit poate atâtea lacrimi, a primit atâtea dorinţe şi rugi.

Tot ce ne lipseşte este voinţa, dorinţa de a cunoaşte, de a ne dezvolta din punct de vedere psihic, de a trece cu fiecare doză de cunoaştere pe o treaptă mai sus în societate, de a ne hrăni viaţa spirituală, sau chiar de a trai nu ca nişte fantasme, ca nişte oameni trecători prin viaţa, preocupaţi mereu de grijile materiale – fiind fericiţi când au si nefericiţi când nu mai au – ci de a gusta viaţa, de a-i descoperi tainele şi de a învăţa în fiecare zi câte ceva nou, de a pune întrebări şi de a căuta răspunsuri .

Ieşiţi din ignoranţă şi… carpe diem!

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Încarc...

3 comentarii la Carpe diem!

  1. mirela nicoleta a spus:

    Asa este Oana, perfect adevarat!!! Citesc randuile tale si citesc adevar in ele, dureros adevar. Imi regasesc trairi in ceea ce ai scris. Asa este, cati dintre oameni, mai gasesc timp pentru a merge o ora, doa o ora in casa copiilor fara parinti sa le ofere in dar imbratisari si zambet, doar atat? Ei primesc putin dar daruiesc nemasurat, neconditionat!!!
    Sau cati se gandesc la copiii cu dizabilitati care isi duc, muti durerea trupului si neputintei fizice, dar au o tarie pentru viata atat cat ar muta si muntii din loc!? Omenirea se grabeste spre nefiinta cu inimi de piatra rece si moarta, viata a uitat sa curga in trupul multora. Si totusi…viata inca ne mai arata ca suntem vii, soarele mai rasare inca zi dupa zi, natura ne striga, in adieri de vant ca este inca vie, este inca timpul sa nu uitam ca suntem vii, ca apartinem pamantului nu doar ca o umbra, grabita prin viata spre idealuri efemere.

  2. rako a spus:

    Mai zii:)

  3. Viorel Muha a spus:

    Timpuri triste!

    Tristetea bintuie prea mult timpurile noastre. Ea, tristetea, se strecoara si noi nu o putem ocolii. Ea nu mai poate aduce copacul mare si frumos inapoi din copilaria noastra, sau leaganul de sub tei. Ea nu poate sa alunge frunzele vestejite din noi. Tristetea nu, nu mai poate face asta. Vrem o casa tipa tristetea si tineretea noastra. Vrem sa nu fim frunze calcate in picoare! Vrem sa fim noi, ai nostrii, nu ai vostrii. Nu furati frunzele punindu-le sub piciorele voastre. Nu furati zimbetul copiilor si copilaria lor. Este a lor, nu a voastra! Nu furati leaganele, lasati-le lor, copiilor. Dati painea inapoi, este a lor nu a voastra. De ce vreti timpuri triste si generatii triste? De sfintele sarbatori puneti un cozonac si o vorba buna semenilor vostrii. Si rugati-va ca cei care vau furat timpul si viitorul, precum au facut, asa sa capete! O dreapta judecata!

    Sarbatori fericite.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook