Într-o seară, înainte de a adormi, soţul meu m-a întrebat pe neaşteptate: „Spune-mi un lucru frumos care ţi s-a întâmplat astăzi”. Am deschis ochii larg în întuneric. Mi-au trecut fulgerător prin minte momente de pe parcursul acelei zile, la serviciu şi acasă, senzaţii percepute, sentimente încercate, cuvinte rostite şi ascultate, atitudini… Le-am răsfoit la repezeală, ca pe paginile unei cărţi în care nu găsesc „cuvântul în stare să mă mişte”.

Nu-mi aminteam nimic frumos, în afara faptului de a-l iubi pe el, amestecat firesc printre gândurile mele de serviciu, printre treburile casnice, printre rândurile cărţii pe care o citeam. Dar el este viu, cuprinzător, oriunde îmi întorc gândul este acolo, într-un fel sau altul. Nu mă pândeşte, nu-mi iese în cale, este cumva în cele mai ascunse cotloane ale fiinţei mele. Chiar şi în momentele când uit de el, uitarea însăşi devine o amintire despre el. Ştiu în orice clipă ce simte pentru mine, şi asta nu înseamnă că sunt informată asupra a ceea ce simte, înseamnă că simt acelaşi lucru. Îl simt în braţe, în umeri, în stomac, în ficat, în inimă, în picioare, în gânduri, în firele de păr, în privire… Scarlat Demetrescu spune: copilul, înainte de a se naşte, învăluie cu spiritul lui corpul mamei. Aşa îl simt şi eu pe el.

Nu mai ţin minte ce am răspuns în seara aceea, dar am început să înţeleg că lucrurile pe care m-am obişnuit să le simt sunt exact lucrurile frumoase care mi se întâmplă în fiecare zi. Însă, ca toate lucrurile care există şi trăiesc de la sine, nu se mai bucurau de atenţia mea. Fiindcă nu mi-a venit niciodată să spun: Un lucru frumos care mi s-a întâmplat astăzi a fost faptul că mi-am văzut picioarele mergând şi mi-am auzit paşii. Un lucru frumos care mi s-a întâmplat astăzi a fost faptul că am simţit în vârful degetelor atingerea propriilor mele buze, atunci când am trimis un sărut. Un lucru frumos care mi s-a întâmplat astăzi a fost să inspir căldura şi parfumul pielii, abia trezită din somn.

De atunci, soţul meu îmi cere în fiecare seară, înainte de culcare, să-mi amintesc un lucru frumos care mi s-a întâmplat peste zi. Ceva nou. De atunci, în fiecare zi sunt atentă la ce mi se întâmplă, ca să-i pot spune. Uneori trec ore întregi fără să „vânez” nimic şi, dintr-o dată, într-o zi înceţoşată, lumina soarelui la amiază se strecoară printre lamele jaluzelei şi se aşterne pe mâna mea…

Eseu de Silvia Velea

11 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Eseuri
2 comentarii »