Despre puterea cuvintelor
Relativitatea lucrurilor: într-o iarnă, un reporter de televiziune, înfofolit ca un eschimos pe timp de furtună, prezenta în direct vremea cumplit de geroasă care se abătuse asupra unui oraş american, ferindu-şi ochii şi gura de vântul iute şi tăios ca o lamă de cuţit. Din senin, apare un bărbat gol-goluţ, care începe să ţopăie şi să se învârtă în jurul lui ca un faun. Până când pe reporter îl pufneşte râsul şi nu mai poate continua transmisiunea…
Mi i-am imaginat pe oamenii care stăteau în faţa televizoarelor, acasă, la căldură, şi ascultau ştirea. Mi i-am închipuit trăgându-şi mai bine pătura sub bărbie, apropiindu-şi radiatoarele de picioare, înfundându-şi mai abitir şosetele de lână în papuci…
M-am întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă acel vânt geros s-ar fi abătut asupra acelui oraş american fără ca nimeni să comenteze despre asta. Probabil că nimic. Ar fi fost un fenomen natural şi atât, căruia acel bărbat curajos n-ar fi simţit nevoia să i se opună, iar ceilalţi, din faţa televizoarelor, să i se supună. Iată o demonstraţie simplă despre puterea colosală a cuvintelor. Despre felul în care aceleaşi cuvinte (frumoase, urâte, îngrijorătoare, încurajatoare, triste, vesele, pesimiste sau optimiste) stârnesc în noi reacţii şi sentimente neaşteptate şi de neînţeles, raţional vorbind.
Pentru că am cunoscut femei care n-au fost niciodată complexate de frumuseţea altei femei pe care o vedeau mergând pe stradă, în schimb intrau în depresie de câte ori vizionau un spot publicitar, cu conţinut motivator şi optimist, ilustrat cu ajutorul unei femei frumoase. Am cunoscut oameni care îşi trag nădejdea şi puterea din cele mai pesimiste cuvinte, din cele mai negre întâmplări şi situaţii, oameni care descoperă perla bucuriei în cele mai mâloase funduri de mare şi oameni pe care cea mai mică adiere de tristeţe îi frânge ca pe nişte tulpini de păpădie.
Nu cred că există reguli de urmat în această privinţă. Nici pentru cei care rostesc cuvintele, nici pentru cei care le ascultă. Există o singură greşeală pe care o facem cu toţii. Viaţa este infinit de diversă şi colorată, nu are grade de comparaţie, dar mai ales nu are unităţi de măsură. Ea este toată această diversitate unitară şi armonioasă, fără excepţie şi fără greşeală. Ori de câte ori promovăm sau condamnăm ceva, nu facem decât să stabilim o unitate de măsură, care dezbină lumea.
Eseu de Silvia Velea
3 voturi
Încarc...