4 martie 2020

„Puteri ascunse” de Dimitrie Anghel

Ce lucru fragil e o femeie!

Cea mai mică oboseală îi înclină fruntea, cel mai ascuns fior îi zugrăvește cearcăne viorii sub ochi, o veste bună sau rea e de ajuns ca să-i ofilească rozele din obraji și să-i facă mânele palide. Și totuși, ce putere de rezistență au ele, când viața lor urmează o stea ce le arată calea.

De câte nebunii nu sînt în stare cînd iubesc, ce jertfe n-ar face pentru o ființă scumpă. Legănări de valuri au în mersul lor și mlădieri de creangă înflorită.

Dar aceste nu-s decât o părere, o cochetărie poale, căci când bate furtuna, asemenea valului, ele undoiază ca să se ridice, deopotrivă ramului se înmlădiază ca să nu se frângă.

Liniștitul val ce cântă cât e cerul senin talaz se preface în mânie, și vai de cel ce se joacă cu astfel de talazuri; înflorita creangă ce presară flori când o mângâie zefirul arc se poate preface sub încordarea durerii.

Un singur cuvînt o rănește și o face potrivnică, o lacrimă numai și e de ajuns să o învingă.

Maternitatea însă, acest sublim și dureros mister, o sfințește încă și mai mult.

Un penel nevăzut, ca muiat în bunătate, le îndulcește trăsăturile cele mai aspre; gura, cu liniile cele mai amare capătă un zîmbet de blândețe; ochii cei mai răi, străluciri de adorare; gesturile cele mai nestăpânite, înmlădieri de leagăn; glasul cel mai hursuz, inflexiuni mângâietoare.

Atunci puterile ascunse din ea se vădesc; fragilul trup, ce ai crezut de atîtea ori că ți s-ar frânge în brațe sub caldul unei sărutări, e în stare să țină piept oboselilor, cât n-ar fi cel mai puternic atlet. Flacăra sfioasă, ce ți s-a părut totdeauna că pâlpâie în ea, poate să ardă mai viu decît un incendiu. Ochii cei mai deprinși să lupte cu puterea toropitoare a somnului nu pot să țină strajă cît pot ochii ei.

Aceste nu sunt lucruri cetite în cărți, cum le fac mulți alții care nu știu să deschidă ochii spre viață și să privească în jurul lor, ci mi-au revenit în minte fiind de față la moartea unui copil.

Era într-un cartier lăturalnic și umbros al Parisului, unde doi îndrăgostiți își făcuse cuibul pentru cîtăva vreme. Bărbatul plecase chemat de niște afaceri, și mama rămăsese singură cu fetița lor, un odor de copil născut din dragoste și din mângâieri, o biată floare timpurie ce le înveselea primăvara dragostei.

Fragilă ca un ram tînăr era femeia, căci furtună nu se abătuse încă asupra ei. Din leneviri dulci îi erau făcute zilele, palori de ceară și de fildeș purta pe mâni și pe față, umbre viorii sub pleoape, și cea mai mică durere ai fi crezut s-o înfrângă…

Dar într-o zi odorul drag căzu bolnav de o boală ce nu iartă.

Și ramul fragil, arc atunci s-a făcut; valul mlădios, puternic și despletit talaz; flacără vie, pâlpâitoarea și sfioasa scânteie. Neadormiți au stat străjuitorii ochi săptămîna întreagă, peste culcușul unde se prelungea o agonie. Clipă de somn n-a biruit punctele negre, lumina întuneric se prefăcea după geamuri și întunericul iarăși lumină; pleoapele ei ca de din piatră însă au rămas și mâna grea a oboselii n-a fost în stare să i le alipească.

Ca un nufăr crescut într-o zăpadă se ofilea capul odorului între perne; neodihnite mînile i se ridicau ca vrând să alunge o muscă imaginară, și marele și înghețatul somn al morții se apropia treptat.

Afară, după zidul negru al umbrarelor, trenurile treceau zguduind casele, căruțele grele, încărcate cu legume, duruiau îndrumându-se spre Paris, negre și albe se rânduiau orele, neadormită sta însă șubreda ființă.

Ea singură, sprijinul ei fiind departe, și ca luptînd pentru doi se încorda împotriva morții. Lacrimi nu mai avea să plângă, căci arșița durerilor seacă alinătoarele ape. Totuși, marea putere a deznădejdei o ținea, instinctul acela ascuns ce-l au și fiarele cînd li-s puii în primejdie, sfânta și covârșitoarea putere a iubirii.

Moartea însă și-a zugrăvit florile-i de ceară pe dulcii obraji. Micuțile mâni de la o vreme au stat, un buchet de trandafiri iernateci și-au adăugat paloarea lor lângă aceea a morții și ochii deschiși au urmat să privească ochii închiși, lumina să se plece peste întuneric…

În mută și rigidă așteptare a rămas, un cuvânt n-a rostit, căci moartea nu răspunde. Cu masca tragică a durerii pe față, așa a împietrit și numai când tovarășul ei de viață, vestit de prieteni, a trecut îndoliatul prag, atunci numai, ca un talaz când vântul a încetat, ca un ram desprins de greutatea ce-l încorda, ca o flacără ce nu mai are aer, s-a lăsat biruită și ea.

Și totuși ce lucru fragil pare o femeie!