Doar o lacrimă de căinţă
Solitudine… un copac… eu… amurg.
Închipuiri… m-am ascuns în caldul amurg înfricoșată de răceala norului care își arcuia privirea neagră dedesubtul sprâncenelor întoarse dinspre lumină spre furtună într-o zi în care solitudinea îmi acoperea trupul ca o pânză străvezie brazdată de mii de nervuri în care se coceau gândurile născute din deschiderea pleoapei spre fiecare geană de lumină.
Tăcere… ridic privirea spre cer… privesc, contrariată cum o stea se topește la picioarele mele într-un ochi de apă cristalină și ca-ntr-o oglindă îmi privesc chipul și văd cum o străină, oglindită acolo, mă privește cu ură, întorcându-mi de fapt cu mii de ace, privirea.
Sfredelesc cu irișii gemeni, locul în care, roșie, inima pulsează sălbatică, vrând să se desprindă din capcana pulsurilor care cresc, cresc, cresc secundă după secundă înecand-o în propria ură.
Pășesc în apă, jertfindu-mi ființa în tulburarea ei, cercurile cristaline mă cuprind, lupta cu propria-mi ființă îngheață tot ce este uman. Apa se transformă ușor în cristale de gheață, aproape invizibile la început, împungându-mi pielea în mii de ace.
Privesc cu frică în jurul meu – copacul este departe.
Niciun punct de sprijin nu se întrevede în orizontul privirii mele, solitară. Simt cum gheața cuprinde gleznele, pulpele, mijlocul… înalț mâinile împreunate către cerul plin de stele-acum într-un gând fierbinte ce adună toată zbaterea vieții într-un sfâșietor psalm. Simt picioarele ca de piatră… simt cum trupul ia forma unei statui de gheață.
Cobor, lin, pleoapele… închid ochii sperând să mă pot prăbuși în neantul din mine, în intunericul care să mă amorțească… să nu mai simt nimic, să nu mai simt durerea rece, de piatră, nemiloasă, inumană care mă ucide încet, încet…
Strig Cerului… Doamne… „să intre înaintea Ta rugăciunea mea, pleacă urechea Ta spre ruga mea” (psalmul 87). Cu glasul stins am eliberat inima-mi pe aripile albe ale „Amin”-ului ce-și luă zborul spre sus, îmbrățișat de privire ca ultima speranță.
Din nou pleoapele mele obosite se apleacă spre apa care cuprinde și brațele îngemănate în rugă… o lacrimă pură cristalină se prelinge din ochiul drept. Trupul meu… își culese esența din lacrimă… ultimul semn al căinței în care s-a adunat toată neputința omului în fața durerii vieții…
Căzu… se sparse în alte mii de lacrimi, trup din trupul căinței mele. Alte lacrimi, alte și alte alunecau acum în șuvoiul amar, sărat al neputinței.
O senzație bizară de căldură îmi cuprindea corpul, simțeam inima mică, vie, zvâcnind vioaie, nehotărâtă, uimită ca și mine. Deschid ochii a mirare, șterg cu mâinile lacrimile, privesc în jur. Gheața… gheața se topea iar în transparența apei vedeam mâinile-mi, picioarele… eu… întreagă… trezită la viață.
Am surâs cerului și i-am trimis ofrandă acum, lacrimi de bucurie.
Fire sângerii brăzdau cerul spre răsărit, boarea dimineții mă cuprinse ca un veșmânt răcoritor. Apa care mă cuprinse, nemiloasă, se prelingea în mii de boabe vii pe frunzele verzi din jur.
Melcii își arcuiau fără început, fără sfârsit, spirala vieții, nepăsători de firele de nisip scurse printre degetele timpului. Copacul… da, copacul meu… era aproape acum. Sprijin palmele și trupul de el și mă las învelită de taina vântului hoinar printre crengile lui.
Steaua căzătoare murise nopții în apa care mă pedepsise cu gheață și care mă înviase din cristalul doar al unei lacrimi. Dorința de viață creștea în mine cu forța pulsului care zvâcnește în tâmple.
Este știut că focul purifică. Eu am simțit că apa, gheața, mi-a fost ultimul amin si prima lacrimă a învierii.
Întinde mâna către semenul tău care se scaldă în marea întunericului, oferă-i din palma ta, omule, numai o lacrimă… este de ajuns să salveze o inimă. Oamenii pământului încap într-o lacrimă, pentru că puterea ei salvează Pământul oamenilor… da, doar o lacrimă… de căință…
1 voturi
Încarc...
Foarte frumos !
Felicitari.
Coborâm câteodatâ în noi câutând lumina divinâ venită dinspre secole de frământări ale generaţiilor care ne-au lăsat un fir, unora dintre noi, pentru introspectivă privind linia veiţii. Datorită acestui fapt ajungem câteodată la limita a ceea ce este perceput şi neperceput din habitatul neliniştilor noastre şi de multe ori conştient sau inconştient,trecem spre ceea ce este neştiut din viu şi neviu. Necunoscutul şi cunoscutul se confruntă ca şi trecutul cu viitorul, privind ceea ce am fost şi vom fii. Speranţa în fapt că vom mai exista într-o eternitate, rămâne şi caută reântorceri prin timp şi corectare mentală, a ceea ce am fost sau am fi vrut să fim. Mulţi dintre noi nu acceptăm soarta trăită şi obligativitatea impusă de canoane şi tradiţii privind continuarea acesteia. Divinul este în acei care încercă să treacă dincolo de aceste limite. Încercarea este grea şi dificilă. Cuvintele şi exprimarea prin intermediul lor, nu reprezintă decât o mică fărâmă a ceea ce simţim cu adevărat. Dacă ele cuvintele ar putea vorbii, ar cânta odiseea trăirilor şi am ştii cu adevărat ce trairi avem fiecare. Rostul unui om este nu numai prin cuvinte să trăiască, ci prin tot ceea ce ia dat Dumnezeu. Trebuie să încercăm aceasta.
Sentimentele puse în cuvinte de Mirela Nicoleta Hincianu, reuşesc să pună eul omului într-o situaţie de confruntare cu el însuşi, la limita şi chiar peste aceasta, limită arătată mai sus. Felicitări.
Ioan, Multumesc pentru felicitari.
Viorel…ca de obicei sufletul tau priveste dincolo de platosa conditiei umane de rutina, de mecanic. Ceea ce am exprimat si exprim eu este o decodare a trairilor firesti ale omului numai ca unii dintre noi au curajul sa le transpuna in cuvinte. Si mai putini sunt aceia care isi urmeaza chemarea sufletului pentru ca de cele mai multe ori viata ne cheama la rampa aratandu-ne si riscurile pe care trebuie sa ni le asumam pentru clipa de fericire dupa care tanjeste sufletul…si atunci trebuie doar curajul. Care tine de fiecare.
Multumesc pentru apreciere si sa ne citim cu bine,
mirela