21 ianuarie 2010
Când mă uit către Apus, se stârnesc ploi nestăvilite. Când mut privirile spre Răsărit, văd cum dor păsările în zbor de-atâta oboseală de mâine.
Cum trec zorile, se ivesc de departe drumurile, se scriu spre mine scoţându-mă din neantul în care m-a vârât şirul de rânduri rimate anapoda pe sfoara creaţiei, fără să ştiu că, de fapt, păsările acelea cresc închipuite în imaginaţia mea, aleargă spre un sâmbure de adevăr, pe când corăbiile încă nu erau rătăcite, iar mâna dreaptă aşezată sub cap nu mă adormise să-mi închidă pleoapele până dincolo de nepăsarea umană a somnului.
La poalele mării, spuma se stinge uşor, valurile se-ntind până departe, semănând aerul proaspăt în nările mele de la capăt de rând.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Mirela Nicoleta Toniţă in Eseuri
20 aprilie 2009
Din umbra vitraliilor s-au desprins fantasmele cerului. Mângâierile razelor apusului încălzeau fruntea rece a omului. Auzise de afară, corul. Părea că zarva din juru-i era absentă iar urechile-i nu doreau să asculte decât acordurile pulsânde odată cu tâmplele. Știa că doar acolo își înțelege liniștea…liniștea după care îi tânjea întreaga ființă și pe care o purta, hoinar, pe străzi fără să-l înțeleagă nimeni.
Și apoi, cine să-l vadă, cine să-i vadă zdrențele curgânde prin interior, arterele răsucite ca niște arcuri stricate, inima deformată de-atâtea sentimente îngrămădite anapoda în ea? Labirintul sângelui îi străbătea trupu-i până în cele mai ascunse cotloane…simțea durere ca și cum pietre stăteau în calea fluidului roșu.
Peste tot haosul din el, gândurile îi amorțeau trupul, îi paralizau voința și zdrențele de cuvinte se izbeau, haotic, într-un amalgam șuierător de vorbe disipate, purtate ca o furtună de colo-colo…
În locul cel mai ascuns din el, în adâncul eu-ului se regăsea ca un cerșetor cu mâna-ntinsă către Viață. Dorea cu ardoare o clipă de Lumină, numai una…care să-i aprindă candela din suflet, să-i ardă inima măcar pentru un dram de noroc într-un colț de eternitate.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Mirela Nicoleta Toniţă in Eseuri
3 martie 2009
El: – Da… urcă!
Ea: – Ce?
El: – O rîmă urcă pe trupul unei frunze, mai sus de coada verde, agățată pe-o creangă!
Ea: – Aaa, o râmă? Păi, tu nu știi că după noile reguli gramaticale se scrie “râmă” și nu “rîmă” pentru viermele ăla mic care se-mpiedică-n frunze, primăvara?
El:- Ei, aș… dar de ne-ntâmplate vorbe ai auzit vreodată?
Ea: – Nu!?
El: – Să-ți spun: sunt acelea care nu se-ntâmplă pentru că… nu există! Nu există pentru că nu sunt scrise corect de omul care scrie corect cuvintele!
Ea:- Aaa… și atunci înseamnă că pot să inventez lumea cuvintelor… necuvinte!
Continuare »
Încarc...
Publicat de Mirela Nicoleta Toniţă in Scenete şi schiţe
20 ianuarie 2009
Am dospit din palme o speranță, albă ca un fulg de nea, ultimul căzut din mantie de ninsoare pe cerul meu unde se mai odihnește doar o stea. Am rupt cerul în bucăți și am bandajat, albastru visele pentru că le-au ros nesomnul haina albastră a firii. Când pantoful Cenușăresei se va fi spart atunci e semn că povestea s-a scurs dincolo de punctul unde arde orizontul.
Odată, o vecină măcina la moara gândurilor galbene corole de floare de soare, doar-doar s-o gândi răsăritul să aducă-n dar, mai devreme c-o dimineață, versurile țesute-n bob de rouă pe buza petalei de flori albastre de nu-mă-uita pentru că, spunea tot ea, vecina, rănile cerului prin care curge asfințitul nu se cos decât cu firul de ață al zorilor descurcat din părul alb al norilor.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Mirela Nicoleta Toniţă in Eseuri
23 decembrie 2008
Ninge alb peste pleoape-mi, un vis… alerg, cuprinsă de mantia de fulgi, îngropându-mi chipul în faldurile ninsorii.
Plec, desculță… simt cum plâng pașii, topind trupul fulgilor, ca pe o jertfă adusă întregii firi arsă de zbuciumul trăirii…
Eram copilă când, într-o zi oarecare de iarnă, uitată în criptele numerotate ale timpului, prindeam în palme dalbe stele de gheață, crezând că ucid privirea iernii într-un plâns sălbatic… pedepseam astfel puritatea lumii într-o palmă, topind-o șovăelnic într-un sâmbure de puritate…
Continuare »
Încarc...
Publicat de Mirela Nicoleta Toniţă in Eseuri
2 decembrie 2008
Senin. Liniște-neliniște. În mine-afară. Nu știu ce aș putea scrie când nu am chef să scriu. Nici măcar nu știu dacă mai am cuvinte stocate pe rafturile minții atât încât să încapă într-o propoziție, s-o umple cu banal și să o las să lovească, în cădere, tâmpla celui mai plictisit om de pe planetă.
Da, l-am și văzut – avea urechile încuiate cu lacăt de ceară, să nu-l mai lovească zgomotul acolo unde zace liniștea auzului. Culegea flori de primăvară și încropea din ele inimi albe… că cele roșii peticeau un apus.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Mirela Nicoleta Toniţă in Eseuri
4 voturi
50 voturi