Pe cărarea de sub coastă, Loveț pădurarul urca încet, cu torba goală și cu pușca la spinare.

Un cuc nerod cânta aproape, între frasinii de pe culme; altul îi răspundea din vale. Și era pădurea de curând înverzită, și frunza fragedă râdea la soare, și tot codrul întinerit răsuna de cântece.

Sub fagul cel mare de la mijlocul coastei, Loveț se opri, răzimat în pușcă. Toate dealurile dimprejur își răsfirau în lumină, ca niște arici, spinările țepoase. Granguri zglobii fluierau din vârful arinilor, gaițe se strigau peste poiene și, de pe un deal pe altul, mierlele se îngânau cu melodioase glasuri. Și toată răsfățarea verde a pădurilor strălucea ca un rai, în dimineața de primăvară.

fără voturi

Se încarcă...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Povestiri
Comenteaza! »

I

D-a stânga Râului Doamnei, razna de satul Domnești, se vede o casă, albă ca laptele, cu ferestrele încondeiate cu roșu și albastru. Pervazurile ușei – curate ca un pahar; prispa din față – lipită cu pământ galben; pe creasta casei, d-o parte și de alta, scârție, la fitece bătaie de vânt, două limbi de tinichea, așezate pe două goange cât gâgâlicea. Curtea, îngrădită cu nuiele de alun; hambar de fag, obor de vite și grajd pus la pământ pe patru tălpoaie groase.

Ăst cămin fusese odinioară cu rost pe când trăia jupân Kivu. Fusese chiabur răposatul, dar biata Kivuleasă, rămasă singură, ca femeia, a luptat cu inima, iar nu cu gândul. S-a prăpădit cu firea, că Sultănica ajunsese fată mare.

Dar când e să-i meargă rău omului, pe orice-o pune mâna să sparge.

De câte ori n-o podideau lacrămile pe biata bătrână, privind acareturile mari, dar pline de sărăcie și de pustiu… Nu cerea de pomană… da’ și viața de azi până mâine viață e, or foc?

Doi juncănași, o vacă, doi cârlani, zece oi ș-un berbec e sărăcie lucie la o vatră de care alt’dată țineau opt perechi de boi ungurești, șase vaci cu ugerul cât căldarea, nouă cai iuți ș­o turmă de oi, ce umplea valea râului de behăit când coborau dinspre munte.

fără voturi

Se încarcă...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Povestiri
Comenteaza! »

La răspântia căilor singuratice, unde călătorul e minune și glasul omului poveste, o colibă, dusă pe jumătate în pământ, stă locului neclintită.

Stăpânul lumii e vântul, și aruncă, ca în bătătură la el, clăi de nori posomorâți peste întinsul cerului. Frunzele uscate scot sunete seci și, repezite în depărtări, se pierd spre roata pământului.

Noaptea învăluie tot ca într-o trâmbă de întuneric. Prin crăpăturile ușii licăresc fâșii de lumină, ce se mișcă, ca și când s-ar țese, schimbându-se între ele.

fără voturi

Se încarcă...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Povestiri
Comenteaza! »

– Sunt exasperat! îmi spune Eliahu Iliescu. Când ţi-e lumea mai dragă, apare câte un musafir nepoftit, câte un vecin dornic să stea la taclale… Şi când asta? La ora când aş vrea să mă odihnesc, când copiii sunt liniştiţi, când se recomandă să nu se facă vizite…
– Ai putea să le spui.
– Ce să le spun?
– Adevărul. De exemplu că e ora băii. Copilul nu trebuie să sufere. Te scuzi că-i ora de baie şi fiecare înţelege!
– Crezi? zâmbeşte neîncrezător Eliahu.
– Hai să facem o probă. Îţi stau la dispoziţie.

2 voturi

Se încarcă...

Publicat de Dorel Schor in Povestiri, Umor
Comenteaza! »

Aici țipătul goelanzilor nu e, ca aiurea, ascuțit și jalnic. La Miramare cerul e albastru ca o boltă de peruzea. Marea se îndoaie în cute de smarald, bătând malurile golfului și prelingând licărișul zării, arcuit din lagunele Veneției până în livezile Iliriei. Șalupele, cu două pânze, alunecă, se întrec, ca lebedele când își încondură aripile și vâslesc adânc cu picioarele lor cenușii. Și nu e dor, nu e farmec și cântec de dragoste pe care călătorul să nu-l simtă izvorând de pretutindeni din pânza ce lincăie molatic și din albia țărmurilor cu grădini de chiparoși și portocali.

Și dacă năvodul atârnă greu, pescarii întind vesel de funii. Mușchii lor de aramă se umflă; mânecile trosnesc; chipurile lor, torturate de opintire, se-nviorează; iar când apar din valuri maldărele de pești, care sar și scutură din coadă, încep cu toții să cânte, în mijlocul șuietului de peste ape, cântece moștenite de la strămoșii lor.

„Eviva! colț fericit al lumii, cu adieri și calde, și răcoroase. Cât vei fi bogat în pește și aurit de soare, vom pluti în copăile noastre până în matca Adriei.”

1 voturi

Se încarcă...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Povestiri
Comenteaza! »

În urmă cu câteva luni, vecinul Boris a avut un accident casnic. S-a împiedicat de un taburet, a căzut în bucătărie cu capul lângă aragaz, dar a avut noroc, capul n-a pățit nimic, și-a luxat numai piciorul drept, destul de sever și i-au pus un ghips de toată frumusețea. Ca să se deplaseze, Boris a trebuit să folosească o pereche de cârje pe care i le-au dat de la policlinică. Era chiar nostim să-l vezi cu ghipsul și cu cârjele, venind să încaseze taxa pentru ascensor și curățenie, el fiind șeful comitetului de bloc.

După aia, când i-au dat jos ghipsul, Boris a început să facă gimnastică de recuperare și, după o vreme, a aruncat cârjele cât colo.

fără voturi

Se încarcă...

Publicat de Dorel Schor in Povestiri, Umor
1 comentariu »