Pe piedestalul lui de marmoră, din ziua solemnă când buciumul a sunat prelung și alba pânză ce-l acoperea a căzut ca luată de vânt, pe calul de bronz, cu piciorul ridicat, gata parcă să pășească de pe soclu, înțepenit puternic în scări, ținând în dreapta buzduganul, cu cununa de bronz pe creștet, Ștefan-Vodă privește parcă înaintea lui peste veacuri.

De-a dreapta și de-a stânga, tunurile mute străjuiesc, și vântul toamnei târzii, trecând cu suflarea lui rece, îi murmură parcă un cântec trist, o întâmplare străveche, un basm din vremuri legendare.

Soarele l-a luminat cu strălucirea lui de foc, ploi de primăvară l-au spălat, iernile i-au schimbat pe rând hlamidele de hermină, și anii au trecut tot mai mulți, tot mai mulți…

Peste gâtul încordat al calului cu fruntea ridicată sus, ochii lui privesc, și piața goală dimprejurul lui parcă se umple de lume.

De pretutindeni, de pe străzi, roiuri negre curg, pe vârful catargurilor flamurile bat amintindu-i victoriile lui trecute. Tropote de cai răsună, lumini fugare trec și se mută pe chivere și coifuri, epoletele ard în soare. Și lângă el, iată, ieșind ca din pământ, un cort rotund cu baldachin de catifea roșie, cu albastre perdele de atlaz, și iată, ori i se pare lui, că lângă cort s-a făcut un jilț de piatră străveche, lustruit de vremuri, în care a stat odată.

Da, e jilțul lui, de-a cărui spetează s-a râzimat de atâtea ori și a visat plecându-și capul pe mână în ceasurile de îndoială. E jilțul lui, în fața căruia au venit și au îngenunchiat atâți năpăstuiți ca să asculte cuvântul de judecată, e jilțul lui părăsit la Cetatea Neamțului, de unde a plecat într-un ajun de bătălie.

Pete roșii de sânge i se zugrăvesc dinainte, capete tăiate bolborosesc în agonie, chipuri viclene de boieri se adună în sfat, soli cu haine prăfuite apar, și el nu mai e pe calul lui de bronz, ci pe jilțul de piatră, într-o sală veche cu arcade sonore… Dar un cor de glasuri a răsunat și piața iar s-a umplut de lume, și întreaga oștire în haine lucitoare a dus arma pentru onor, și nu e oștirea lui, și cântecul pe care ei îl cântă, cu toate acestea, el îl cunoaște, e cântecul străvechi pe care îl cântau oștirile lui, e tot același cântec, și auzul i se înfioară ascultând:

Hai, frați, hai, frați,
La năvală dați,
Țara v-apărați.

Dar până să prindă bine cuvântul, o suflare de vânt venind a împrăștiat din nou tot norodul acela adunat, a golit piața ca prin farmec…

Îndărătul lui un ceas a bătut, și tot soiul de oameni, unii cu figurile necăjite și triste, alții cu ochii șireți și gesturi mari, ținând portofolii subsuoară, birje grăbite cu cai fantastici, chipuri străine de jidovi adulmecând după chilipiruri au început să roiască spre vechile curți unde ținea el sfat odată.

Și i se păru parcă ciudat că nu mai vede nimic din vechile ziduri cu metereze ce împrejmuiau curtea, că nu mai vede turnul străvechi de la poartă cu clopotul lui și cu străjerii de pază, și, uimit, căuta iarăși să-și aducă aminte…

Vremile se abătură din nou din cale, și meșterul amintirii clădi un palat frumos cum era pe vremuri, îl lumină in bătaia soarelui, dură copaci și verdeață împrejurul lui, dete glas fântânilor să cânte și dezlegă întreaga viață cu obiceiurile și datinele apuse.

Un clopot prinse atunci să sune și cunoscutul glas îi aminti biserica pe care o zidise.

Apoi o vulvoare îi jucă pe dinaintea ochilor, luminând tot cerul. Flăcări lacome se înalță ațâțate de vânt, se îngeamănă și se despletesc, și un nor gros de fum, ca o cortină, se lasă peste această vedenie.

Și meșterul amintirii, după ce perdeaua de fum s-a dat într-o parte, a prins să-l clădească din nou mai frumos și mai mândru decât era.

Și anii curg cu întâmplările lor. Tot alte fețe apar în ceardacurile palaturilor, tot alte chipuri de domnițe visează la geamuri, tot alți boieri se adună în sălile mari la sfat. Dar geana de foc ca un blăstăm din veac în veac aleargă sub streșini, până ce din palatul străvechi n-a mai rămas piatră peste piatră.

Și acum, în clădirea sinistră ridicată îndărătul lui, în clădirea aceea unde necurmat ușile se deschid și bat, glasuri stridente răsună strigând nume de împricinați. În sălile mari, imagina tristă a lui Crist răstignit pe cruce prezida împărțirea dreptății. În haosul acela de săli, pașii măsoară neliniștiți clipa când cumpăna se va pleca spre partea lui, în odăile acelea mucede norocul fiecăruia doarme în in-foliile prăfuite ale arhivelor, în vestibulurile triste se adună acuma și se strecoară misiții, iată lumea pe care o aduc valurile vremii.

Piatră peste piatră n-a mai rămas din ce a fost, și el singur, în amurgul acesta de toamnă, între tunurile mute ce-l străjuiesc, pe calul lui de bronz, cu piciorul ridicat, gata parcă să pășească de pe soclu, stă visând la vremile de altădată.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Povestiri
Comenteaza! »