Urmez o stradă cunoscută, pe care am străbătut-o atâția ani de zile, și fără să mă gândesc la năvala anilor care au curs peste mine, de când trăiesc departe, mi se pare ciudat că prin grădini nu văd aceiași pomi, la geamuri aceleași figuri cunoscute.

Aci își apleca ramurile un cais, și dincolo, noaptea, nălucea un arțar alb ca o fantomă. Oprit lângă un grilaj de fier, îmi reazim capul ca să privesc înlăuntrul unei curți, și nu mai recunosc vechile case în care am stat. Străinul care s-a mutat și-a pus pecetea lui. E tăcere, nu văd nici o trăsură la scară, nici o siluetă de misit, nici o umbră de cerșetor.

Și totuși, stând afară, mă strecor, cu gândul înlăuntru urc scările, trec ușurel prin ganguri și intru în odaia unde am copilărit. Cu puterea amintirii așez lucrurile la loc, covoarele vechi cu flori șterse, iconostasul în firida din părete, rânduiesc icoanele îmbrăcate în argint, aprind candela, apoi, făcându-mă copil, îngenunchi o clipă și, aducându-mi brațul spre rugăciune, cerc să-mi aduc aminte pioasele cuvinte spuse altădată. Mă ridic în urmă și trec în altă odaie.

Aci un sentiment de adâncă evlavie mă cuprinde. Parcă revăd portretele vechi pe fondul lor de umbră, e noapte după capetele lor și numai ochii penelul morții nu i-a putut întuneca. Triști și buni, privesc ochii bunicilor. Cercei de hurmuz atârn în urechile bătrânei, ochii sunt negri și întreaga înfățișare îi e străină. Privind-o o clipă, îmi deslușesc multe lucruri ce dorm în mine. Pe fereastră se văd clopotnițele vechi cu cruci strâmbe ale bisericii Barnovschi, și un clopot a prins să răsune și să se tânguiască prelung. În fundul unui divan cu dungi verzi, între perne, o umbră a prins să ia trup, și masca unuia dintre portrete, cu aceleași trăsături, îmbătrânite însă, s-a coborât parcă din ramă pe trupul acela de umbră și a prins să capete expresia vieței.

Pe genunchii strânși unul lângă altul, stă o evanghelie deschisă, și tăcerea din odaie se înfioară din când în când, la fiecare întoarcere de filă. Eu m-am alăturat ușor privind în carte, și acum o mână pală și tremurătoare a luminat parcă în aer și mi s-a așezat binișor pe creștet. Gura bătrână a prins apoi încet, încet să citească, și parcă văd încă fila cu slove vechi pe care sta scrisă evanghelia fiului risipitor.

Și cum a stat din citit bătrâna, deodată, sub golul unui glob de sticlă, un ceas a prins să bată. Și în sunetul unei muzici line, ca venită de departe, din altă odaie, din ceasornicul vechi ce închipuia un castel, o arcadă s-a deschis și un alai de nuntă, îmbrăcat în haine tiroleze, un alai de păpuși de porțelan, cu ghirlănzi de flori în mână și panglici la pălării, a apărut în rama arcadei, a defilat încet și a dispărut din nou cu ultima notă cristalină, sub umbra altei porți ce i s-a închis pe urmă ca trasă de o mână nevăzută.

Un zâmbet duios ca o geană de zi a trecut pe fața bătrânei. Un clinchet sec de mătănii de chihlimbar a sunat, și trupul și-a pierdut conturul și a dispărut fără a mai privi în urmă…

Și pasul meu a sunat din nou în golul altor încăperi. Cu fantoma amintirii de mână am mers, și o gospodărie veche a reînviat : un salon vast, cu mobile fantome, cu jilțuri și canapele mari acoperite cu giulgiuri albe, un salon părăsit de musafiri unde pare că vântul s-a strecurat pe undeva, pe un geam spart și, aducând zăpada de afară, a cernut-o mărunt peste tot.

Și într-o ramă, iată o canava iubită, răbdător cusută în fir de mătasă și mărgele înșirate. Sub răbdarea acului îndemânatec, bătrânul Milton a încremenit, cu fruntea inspirată, răzemată de mână, privind cu ochii lui orbi întunericul. Și gura lui s-a mișcat parcă să dicteze un vers ce nu pot să-l aud. Lângă el, așezată pe un scăunaș, o femeie tânără, ținând în mână o pană, a ridicat-o ca să scrie, cu mărgele negre într-o carte albă, deschisă pe genunchi. Cine a fost aceea care a îmbinat în mătăsuri chipul inspiratului poet ? Ce s-a făcut răbdătoarea mână care a purtat acul și pe care n-am putut s-o sărut niciodată ? Ce vers înduioșat a încremenit negrele mărgele, cine știe !…

Și brusc, o tobă a sunat rupând canavaua visului meu, și toată ograda, ca prin farmec, s-a umplut de figuri răpitoare. Canaturile ușilor s-au deschis brutal într-o parte, și pe scările vechi au dat năvală înăuntru nepoftiții oaspeți.

Mâni lacome s-au întins, zăpada albă a giulgiurilor de pe mobile, ca luată de vânt, a fost dată într-o parte, jilțurile vechi au întins milos brațe sfâșietoare, oglinzile s-au mirat parcă de atâtea chipuri necunoscute, urme murdare de pași s-au întipărit pe luciul parchetelor, și portretele triste au prins o viață stranie în ramele lor. Din om în om parcă mergeau ochii bătrânilor, deschizându-se cercetători și mânioși, apoi se făceau rugători și dulci, dar mânele lacome se întindeau neîndurate, mutau din loc mobilele neclintite în ungherele lor de ani de zile, deschideau dulapuri, cotrobăiau prin saltare…

Mirosuri vechi se ridicară, și deodată, în larma aceea un sunet cristalin căzu și zgomotul se potoli o clipă ca prin farmec, și mânile încremeniră, și pașii statură locului ca lipiți de parchet…

O mână curioasă împinsese un resort, și de sub golul globului de sticlă prăfuită, din ceasul străvechi ce sta cu minutarele neclintite de când murise bunica, o poartă s-a deschis, și alaiul acela de nuntă, îmbrăcat în haine tiroleze, alaiul de păpuși de porțelan cu ghirlănzi de flori în mână și panglici la pălărie apăru, defilă încet și dispăru din nou cu ultima notă cristalină, târând după el sub umbra portalului ce i s-a închis pe urmă toată lumea aceasta de vedenii evocată de puterea amintirii mele.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Memorii
Comenteaza! »