Departe de acasă, departe de casă, tu, casă, cuvânt magic, cuvânt plin de mine, gând plin de-ai mei, de voi, de ei, de noi. Obsesia naşterii mele oare? Mă pot rupe de tine vreodată, „departe de casă”? Te pot goni, te pot izgoni din mine, din imaginile amintirilor mele? Tu, nălucă, de ce nu-mi laşi serile în pace? Tu, departe de mine, casă, cuvânt dulce şi, câteodată, ooo… venin, venin dulceag-amar care îl mestec în mine, îl frământ, sau încerc să-l izgonesc, să conştientizez că nu îmi poate face nimic. De ce vii spre mine disperată, tu, nălucă, departe de casă? Şi totuşi, nu pot scăpa, ma trage prin fir nevăzut…

Mă uit pe-o fereastră, undeva, departe în lume, fereastră ce nu-i a mea, mă uit prin ea la cerul nopţii, cer ce nu-i al meu şi totuşi acelaşi cer, aceleaşi stele. Şi parcă ele se uită la mine şi sclipesc altfel, nu în acelaşi fel. Parcă supărate, parcă necăjite de necăjeala mea, de sigurătatea mea. Şi toate în cor strigă: „Du-te acasă, căci acolo, noi pentru tine vom zâmbi şi te vom bucura, du-te… du-te…” – şi parcă o ameţeală, Doamne, mă ia. Nici stelele nu ţin cu mine.

În parc, după ploaie. Pomii cu aceleaşi frunze, unele ce le regăsec parcă în amintirile mele. Un trunchi de copac, coajă scorţoasă, miros de rouă de ploaie, dar parcă ceva ciudat în nări se răzvrăteşte şi iar din mine se ridică o amintire, o confuzie, ceva din ceaţă, iară ceva indepartat, ooo… iară tu, casă, cu streşina ta de ploaie, curgând pâraie, iară nu-mi dai pace, paşii se micşorează şi eu mă gârbovesc în mine.

Apoi, e iarba ce calc pe ea, şi parcă şi ea se burzuluieşte la mine:”Du-te la tine acasă, tu, tu… departe de casă”.

După colţ văd ceva ce seamănă, îmi este cunoscut, ceva din amintirile mele. Inima-mi bate puţin, mă grăbesc şi restul ce vine, iar rămâne străin, străin de mine. Nu, nu este cea din amintire, este păcăleala memoriei mele. Oare îmbătrânesc prea repede sau prea târziu?

E cel de lângă colţ, chioşcul, ziarul, este dimineaţă şi dintr-o dată nu mai înţeleg limba. Doamne, nu mai înţeleg nimic, unde sunt eu oare? Ce caut eu aici? Totul este străin în jurul meu. Ce bine mă simţeam acasă pintre străinii mei! Doamne, dar şi ăştia sunt străini! Da, dar nu-s străinii mei, străinii mei din magazinul unde cumpăram ceva şi chiar zâmbeam câteodată.

Dar… m-am păcălit oare plecând? Şi un gând mă îngrozeşte! Doamne, şi fiica, şi fiul, şi nepotul sunt oare străini de mine? Doamne, dacă nici pe ei nu-i înţeleg sau nu le voi mai înţelege limba, nu-i voi mai înţelege ce vorbesc? Ei sunt ai mei, dar sunt de aici, jumătate ai mei, jumătate ai lor, ai acelor străini de pe stradă, care nu sunt ai mei. Da, sunt jumătate ai lor. Am rămas în urmă sau, de fapt, nu am plecat niciodată. Am rămas acolo undeva, departe, acasă, la casa mea, „departe de casă”.

Pentru o doamnă plecată din anii ’90 şi rămasă departe de acasă, undeva în Spania.

Text de Viorel Muha

4 voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Memorii
1 comentariu »