30 octombrie 2007

Străinătatea – surogat de viaţă cu aromă identic naturală

Sunt mândră că m-a născut Dumnezeu pe pământul binecuvântat al României. Mi-e dragă ţara mea, o iubesc chiar, dar nu am simţit cât de mult îmi lipseşte casa mea România până nu am plecat departe, cu sufletul împietrit de tristeţea că nu am şansa să dăruiesc ţării mele ceea ce sunt eu ca om.

Până să fiu nevoită să plec din ţară, nu am înţeles sensul cuvântului patriot decât ca definiţie a unui cuvânt al cuprinzătorului vocabular al limbii române. Acum ştiu ce înseamnă. Cu durere ştiu, cu tristeţe în suflet.

Suntem un popor binecuvântat de Dumnezeu, care şi-a construit istoria cu multe sacrificii, sedimentate în valorile pe care le-am moştenit de atâtea generaţii. Tradiţii milenare de o profunzime copleşitoare, credinţă strămoşească păstrată cu sfinţenie de moşii şi strămoşii noştri, felul de a fi al românului, toate mor încet, dureros, sfâşâietor, făcând loc la ce? – Artificialului, kitchului, împachetate în cadou preţios livrat de occident, de „ţările civilizate”. Care sunt civilizate pentru că au învăţat să accelereze atât de tare ritmul vieţii, încât îl dezgolesc de sentimente, de trăiri, de omenesc.

Este trist că tot mai mulţi tineri români privesc visul străinătăţii ca pe o „ţară a Canaan-ului”, în care curge necontenit lapte şi miere. Ce mă îngrozeşte cel mai mult este faptul că şi cei care se întorc în ţară, chiar şi în vacanţe, descriu străinătatea ca un paradis, ca un rai pe pământ, care i-a primit pentru o vreme. Unora chiar le este ruşine că sunt români, refuzând chiar şi să vorbească româneşte.

Mulţi dintre români, majoritatea, muncesc în străinătate ca nişte robi, pentru a pune în mişcare rotiţe minuscule din imensul mecanism al lumii. Am întâlnit români deştepţi, adevărate capacităţi, care muncesc în străinătate pe un salariu sub minim pe economie, făcând munci derizorii, acceptând compromisuri dureroase pentru a supravieţui.

Mergând la o biserică românească din străinătate, observi cu duioşie, dar cu sfâşâietoare durere în suflet, cât de mulţi copilaşi vin de mână cu părinţii în lăcaşul sfânt pentru a asculta sfintele slujbe în dulcele grai romanesc. Îi priveşti frumosi, curaţi, bine îmbrăcaţi, împrejurul părinţilor care se uită cu atâta dragoste la puii lor. Însă nu poţi să nu te întrebi: „câţi dintre ei se vor întoarce în patria mama, acasă, în România, ducând mai departe generaţiile de români?”.

Ştim cu toţii şi aşa simţim, acasă este ţara în care ne-am născut. Am simţit întotdeauna o politeţe rece şi convenţională din partea străinilor, departe cu mult de ospitalitatea sufletească a românului.

„Pâinea noastră cea de toate zilele” este amară în străinătate. Plin de adevăr este proverbul izvorât din înţelepciunea populară: „Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara mea”.

Fără a căuta să mă dezvinovăţesc sau să mă exclud din categorie, unii dintre noi am ales calea cea largă, calea cea uşoară, material vorbind. Dar să nu vă gândiţi vreo clipă că suntem fericiţi printre străini.

Trăim cu speranţa – şi nu fac vreo greşeală generalizând – că într-o zi ne vom întoarce acasă. Definitiv! Acolo unde ne este locul, găsind, cu rugăciune la bunul Dumnezeu, oameni luminaţi, cinstiţi, drepţi, români adevăraţi, cu inimă în loc de piatră, care vor conduce ţărişoara noastră omeneşte.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Încarc...

6 thoughts on "Străinătatea – surogat de viaţă cu aromă identic naturală"

  1. razvan spune:

    Fără supărare… Chiar dacă accept în mare fondul de idei, ceea ce m-a deranjat a fost tonul fals-sentimental, patriotard aproape (chiar suntem un „popor binecuvântat de Dumnezeu”? O cred la fel de puţin pe cât cred că am fi blestemaţi de Dumnezeu…)…
    Problema este totuşi pusă oarecum fals… Cei care pleacă o fac pentru că nu s-au bucurat în ţara noastră de un minim respect cuvenit… La ce să te aştepţi de la o ţară unde totul se desfăşoară după cum bate vântul prin creierele goale ale majorităţii politicienilor, iar nesimţirea şi proasta-creştere au ajuns să fie ridicate la nivel de normă prezidenţială? O fi ţara noastră aşa cum a descris-o autoarea, dar tot în ţara asta minerii au fugărit studenţi pe stradă strigând „Moarte intelectualilor!”, politicienii s-au îmbogăţit ca nesimţiţii, iar preşedintele a ajuns să-şi „gratuleze” compatrioţii cu calificative precum „găozar”, „ţigancă împuţită”, fără a-şi ascunde preferinţele pentru anumite persoane sau pentru anumite… blonde…

  2. Iulia Muşat spune:

    Chiar fără nicio supărare. Mi se pare mie sau fiecare dintre noi are dreptul să-şi vadă viaţa şi lumea (şi implicit ţara) aşa cum doreşte? Şi dacă unele… blonde… nu se văd de pe unde e autoarea articolului… n-ar fi o idee bună să nu le mai arătăm atâta cu degetul? Că ne-o fi ajuns. Una peste alta, ştiu sigur că Statele Unite nu se numesc aşa pentru că ar fi rezultatul uniunii triburilor de indieni nativi, dar americanii tot stau în picioare când îşi cântă imnul. Aşa că poate n-ar strica să mai căutăm şi noi părţile noastre bune.

    Nu mai întreb ce-ar face un bun român care le ştie toate dacă ar ajunge preşedinte… Nu-i aşa că niciun membru al familiei sale n-ar avea acces în funcţii de conducere? :))

    Şi chiar fără supărare… dar eu mă aştept la mai mult de la ţara în care trăiesc eu. Pentru simplul motiv că eu trăiesc acolo.

  3. Viorel Muha spune:

    Implinirea vine in viata unui om, se spune, odata cu virsta maturitatii, realizarea profesionala, intemeierea unei familii, primul copil. Iesirea din locul nasterii tale reprezinta prima fereastra mica, spre viata, primul pas in necunoscut. Plecarea din tara ta, de la obiceiuri, limba, cultura, familie, prieteni, scoala, strada ta, blocul tau, cartierul tau, orasul tau, reprezinta cea mai mare experienta a vietii si completarea implinirilor enumerate. Aceasta experienta, daca este de durata anilor, va determina aprecierea reala la ceea ce ai lasat in urma, a ceea ce este bun la noi si in noi, respectiv constatarea cu gust amar, ce este rau in noi si cat de in urma sintem.

  4. răzvan spune:

    Am tot respectul pentru d-na/d-ra Iulia Muşat şi nu i-am contestat dreptul de a vedea într-un anumit mod „viaţa şi lumea”… Deşi cred că ar fi de dorit să încercăm să vedem aceste lucruri din anumite puncte de vedere cât de cât obiective (e adevărat, în absolut acest lucru nu ar fi posibil) şi nu „aşa cum dorim”… Blondele respective nu se văd acolo unde vă aflaţi dvs., stimată doamnă, dar ele există şi ajung consilieri prezidenţiali, spre a da apoi declaraţii publice despre „preşedintele Norvegiei” şi despre „Norvegia – membră a Uniunii Europene”, fâţâindu-şi nulitatea intelectuală cu neruşinare pe la tot felul de talk-show-uri… Iar apoi… ajung cadre didactice universitare… Le arătăm cu degetul deoarece astfel de oameni arată unde am ajuns… Nulitatea ridicată la rang suprem, mârlănia ridicată la rang de politică de stat, totul acompaniat de „hăhăitul prezidenţial”…
    Poate îmi lipseşte mie ceva, dar chiar nu înţeleg legătura dintre faptul că „Statele Unite nu se numesc aşa pentru că ar fi rezultatul uniunii triburilor de indieni nativi” şi acela că „americanii tot stau în picioare când îşi cântă imnul.”
    Părţile noastre bune? Există – neîndoios…Din păcate, multe dintre ele nu se văd… Au grijă de asta politicienii noştri…Repet însă – personal, m-a deranjat mai curând tonul decât afirmaţiile, deşi acestea din urmă ascund şi ele o anumită unilateralitate a problemei…
    Nu ştiu cine este acel „bun român care le ştie toate dacă ar ajunge preşedinte” şi nu înţeleg la ce faceţi aluzie (cred totuşi că aţi dorit să scrieţi „care le ştie pe toate”)…Poate sunteţi bună şi mă lămuriţi mai mult cu acest aspect…
    Şi eu mă aştept mai mult de la ţara mea – şi în nici un caz nu am de gând să plec din ea…Dar nu pot să nu resimt un anumit dezgust la văzul diletantismului, al imposturii ridicată la rang de „artă” (tristă artă, dar atât ne permitem!)…
    Şi pentru că suntem pe blogul citatepedia, îmi permit să vă citez dintr-un studiu maiorescian – vai! necitit de unii din bravii noştri contemporani:
    „Pentru ce d. X. este învăţat? Pentru c[ e profesor la universitate. O stare mai sănătoasă ar cere ca acest domn să fie profesor la universitate, numai fiindcă este învăţat. Căci dacă nu este învăţat, atunci forma goală a înfăţişării sale publice nu-l înalţă, ci-l face mai întâi de râs şi apoi primejdios.”
    Ceva-ceva de aici ne este totuşi familiar….Mai ales că, recent, aceeaşi blondă fost consilier prezidenţial care nu ştie prea clar ce este cu Norvegia (ţară europeană, totuşi!) pare să fi fost numită profesor universitar, postură din care îşi va „plimba farmecele” prin aulele universitare…
    Iar cât despre membrii familiei prezidenţiale…observăm cum unul din aceştia îşi construieşte încet-încet imaginea, ajutat(ă) fiind şi de şarmul fizic (incontestabil), pentru că…nu se ştie niciodată, poate ajunge beizadeaua ceea ce nici nu a visat! Valoare are!
    Nu vreau să vă reţin mai mult atenţia…
    Cu respect,
    Răzvan

  5. Viorel Muha spune:

    Cand depasesti nivelul normal al unei act de critica de pe domeniul culturii se poate numii orice, dar act de cultura nu. Indiferent de nivelul de cultura a celui care critica, undeva in intregul sau, exista o mica rotita drept frina, rotita care nu intregeste actul criticii adevarate. Putem asemana acesta cu o pictura celebra, pictura comentata de cineva care nu vede decit pinza, pinza care nu are valoare. Pinza care pentru acesta este o simpla tesatura si nu o pictura, constituie blonda aceea. De ce trebuie sa vedem pinza cand trebuie sa vedem pictura. Mesterul poate fi urat, arta sa in schimb desavirsita. Mai mult, vorbind numai de pe pozitia celui care vede realitatea printr-o lupa care nu mareste ci micsoreaza, sarim din marginiile firescului. A fi blonda si a invoca acesta ca un defect, este pentru cel care invoca, nici pe departe un act de politete. Politetea si respectul este un atribut al omului de cultura. Fiind babrbat atribui indiferent de culoarea parului o reverenta in fata femintatii. Iulia un compliment din partea mea, pentru ce faci bine. Am scris cele de mai sus din postura celui care a „simtit” viata.

    O simpla constatare. Viorel Muha

  6. răzvan spune:

    Bineînţeles, ştim despre ce „blondă” este vorba (chiar dacă ne prefacem că habar n-avem despre cine este vorba)… Un simplu citat îmi dovedeşte afirmaţia… Bine că ne lansăm blog (www.elenaudrea.ro) şi postăm un citat preţios: Tot ce e al meu port cu mine… Dar postăm versiunea în latină, luată repede de pe un site pentru şcolari (am verificat – http://www.e-referate.ro), fără a şti că acesta aparţine înţeleptului grec Bias… Bine că ne postăm un CV umflat, pentru că tot în aria inculturii rămânem… Dar „noi suntem Elena….” Restul comentariilor sunt de prisos….
    Domnul Muha se preface, evident, că nu ştie despre cine este vorba… Nu am spus că a fi blondă este un defect, stimate domn… Este un defect major însă să nu-ţi cunoşti locul în societate, să ţi-l obţii fâţâindu-ţi imaginea umflată prin toată ţara (ce C.V. are doamna în cauză! bietul Gabriel Liiceanu va fi în curând depăşit!) şi să ai pretenţii, ajungând chiar – chipurile – cadru didactic universitar, din câte am auzit… Sunt de acord oricând să fac o reverenţă în faţa feminităţii, dar nu în faţa imposturii…
    Cu respect şi cu scuze pentru că opinia mea a deranjat.
    Răzvan

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook