Oricât de puternici am fi, simţim nevoia de siguranţă şi ocrotire. E momentul cuvintelor calde şi al gesturilor de afecţiune. Un suflet ce-i singur nu oglindeşte nimic. Cu fiecare gest, cu fiecare îmbrăţişare, suntem cu o picătură mai vii, cu o rază de soare mai veseli şi cu o bătaie de inimă mai iubiţi.

Cum să cuprinzi neliniştea din zori şi pacea din amurg doar cu o privire? Cum să trăieşti frumos fără iubire? Viaţa ta îşi va afla împlinirea fără minunea care dă fiori? Când auzi o inimă bătând, te obişnuieşti cu ritmul şi bătăile ei. Şi te trezeşti din senin sau din înnourat, de dimineaţă sau de seară, întrebând: ce se mai aude cu acea inimă? Ai vrea să ştii ce mai face, dacă a obosit sau poate s-a plictisit. Şi te gândeşti dacă unele inimi bat mai tare ca altele, înseamnă că sunt mai puternice? Dacă unele se aud, altele se tem să fie auzite? Şi-mi imaginez că pieptul este o uşă la care sufletul bate, sperând că într-un târziu îi va deschide cineva şi se va elibera.

Alergând în căutarea iubirii, uneori te vei răni, fără să vrei. Iubirea are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte. În iubire se simte mai mult decât este nevoie, se suferă mai mult decât se cugetă, se visează mai mult decât se trăieşte şi se spune ceea ce nici noi nu credem. Şi totuşi, chiar dacă iubind vei suferi din nou, iar sufletul îţi va fi pururi o rană, chiar dacă aripile tale vor arde în focul iubirii, zdrobindu-te de un pământ pustiu şi zadarnic de atâtea singuratăţi, o vei aştepta mereu în suflet, să te aline sau să te chinuie, pentru că dincolo de iubire nu-i decât o nesfârşită tristeţe… un pustiu imens, care nu poate fi umplut decât tot cu iubire.

Oamenii de lângă mine sunt oamenii pe care îi iubesc. Merită să fie fericiţi, merită să zâmbească când sufletul lor se amestecă cu nesiguranţa, merită să fie iubiţi pentru că şi ei iubesc, merită să fie îmbrăţişaţi când cerul a fugit de deasupra lor, merită să fie ascultaţi când pământul nu îndrăzneşte să mai privească spre cer, merită să le ştergi lacrimile cu inimă. Oamenii pe care îi iubesc sunt parte din mine, au fost primiţi cu drag în sufletul meu şi nu vor pleca de acolo. Când vor pleca toţi de lângă mine, voi pleca şi eu. E minunat să găseşti în tine puterea să spui o vorbă bună, puterea să faci oamenii să se bucure, chiar dacă numai pentru o clipă. Dacă ţi-aş spune „te iubesc”, ai sta lângă mine, înveliţi de cer? De ce ne e frică să trăim iubind? Cu gesturi mici, vom înceta să mai fim singuri pe lume, iar primele îngheţuri vor deveni un simplu capriciu al anotimpului.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Mihaela Gheorghe in Eseuri
4 comentarii »