13 aprilie 2009

Sensul vieţii

Nu am fost niciodată o luptătoare. Am considerat că viaţa e destul de bună cu mine şi ceea ce am obţinut e ceea ce mi-am dorit… dar poate niciodată nu am ştiut cu adevărat ce-mi doresc. Mi-am dorit iubire, iubirea aceea pe care o căutăm cu toţii conştient sau inconştient. Iubirea nu m-a ocolit şi totuşi am simţit că am alergat mereu după ea. Sunt oameni ca mine care trăiesc fiecare clipă, storcând-o până la ultima picătură de semnificaţii. Oare care este sensul vieţii? Poate iubirea, dar atunci când suferi din iubire, unde mai găseşti sensul? În care direcţie să apuci? Ce înseamnă drumul bun? Ce facem atunci când simţim că totul se năruie în jur şi când descoperim că tot ceea ce am crezut cu ardoare e un înţeles mult prea greu de descifrat? Luptăm… dar eu nu am fost niciodată o luptătoare. De ce trebuie să mă transform în ceva ce nu am fost niciodată? Pentru că pur şi simplu asta e menirea oamenilor, să lupte, să caute mereu răspunsuri la întrebările vieţii. Şi ce ne aşteaptă la capătul milioanelor de întrebări la care aşteptăm mereu răspunsuri? Un alt răspuns mai limpede decât toate la un loc sau o altă întrebare.

Ce e iubirea? La ce bun suferinţa şi aşteptarea când oboseşti pe drum de atâta căutare şi sfârşeşti în dezamăgire? Uneori simţi că nimic nu mai are sens, iar totul se prăbuşeşte în jurul tău. Rămâi singur, printre ruine. Nu pleca privirea şi nu plânge. Aruncă timpul în ureche şi ascultă-i tăcerea… ticăitul lui este răspunsul la toate întrebările.

Am furat o bucată de timp şi am ascuns-o în stele. Talpa mea a păşit prea uşor, nimeni astăzi nu ştie că am trecut pe acolo într-o clipă târzie.

Există momente când ai dori să poţi să dăruieşti tot ce e mai frumos în viaţă pentru cineva drag… visăm şi dorim ca într-o bună zi acel vis să poată deveni realitate, doar speranţa ne-a mai rămas. Deşi depărtările sunt certitudini, iubirile le topesc în apropiere de suflet. Fiecare poartă în suflet fericirea lui. Suntem atât de fericiţi pe cât ne îngăduim să fim. Nu există limită, doar noi ne-o fixăm singuri. Am putea fi fericiţi cu adevărat şi chiar am merita acest lucru, dacă nu am fugi din faţa vieţii. Uneori, a întinde mâna pentru a primi este mai greu decât a o întinde pentru a dărui. Atunci, când renunţând la propria fericire, ne vom mulţumi să-i ştim fericiţi pe cei ce ne înconjoară, înseamnă, poate, că am început noi înşine să fim fericiţi. Fericirea e doar un episod trecător în marea dramă a durerii. Când o uşă a fericirii se închide, o alta se deschide, dar deseori ne uităm atât de mult la uşa închisă că nu o mai vedem pe cea care s-a deschis pentru noi.

Când eram copii, priveam cu uimire scurgerea timpului în răsărituri şi apusuri, soarele sau stelele… aveam puterea de a le vedea. Am crescut… am devenit mai înalţi şi am văzut mult mai departe, mai adânc… am învăţat să simţim, să trăim, să visăm, să gândim. Ne-am trezit maturi, încărcaţi de vise. Cu excepţia oamenilor care contează pentru noi, totul a rămas la fel, doar că nouă ne-a trecut uimirea şi visarea… ne lăsăm prea des copleşiţi de realitate. Nu mai avem puterea să credem în vise până la capăt, să luptăm pentru ele. Ne redefinim fericirea mai simplu pentru a ne minţi că mai putem ajunge la ea sau ne recunoaştem învinşi. Într-un colţ îndepărtat al sufletului meu încă mai sper să pot atinge marginea curcubeului şi să-l pot urma până la ultima răscruce…

SlabAcceptabilOKBunExcelent 3 voturi
Încarc...

One thought on "Sensul vieţii"

  1. adrian pertescu spune:

    superb….

    Mi-as dori sa te cunosc Mirela……..

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook