Iubirea, taină a tainelor
Nu încerc să cuprind iubirea într-o definiţie. E inutil. Nu s-au inventat cuvinte care să închidă iubirea în enunţuri concrete. Există doar încercări.
Cum înţeleg eu iubirea? Lacrimă de puritate picurată de divinitate în suflete alungate din Rai. Trăind într-un tărâm al mărginirii, omul caută neîncetat iubirea. Doar ea ne poate trimite spre infinit, spre libertatea neîngrădită de viaţă, timp, suferinţă.
Iubirea ne aruncă în abisurile morţii, ca apoi să ne învie din propria cenuşă, ridicându-ne pe culmile trăirii. Este un paradox neînţeles.
Din vremurile ancestrale, Dumnezeu ne învaţă să iubim. Fiinţe mărginite în gândire, noi oamenii nu înţelegem că a iubi trebuie să fie raţiunea noastră de a trăi.
Să nu uităm vreo clipă că am venit în lume din iubire. Toţi, fără deosebire. Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare. Necondiţionat. Aşa cum ne-am născut: mănunchi de patimi, păcat întrupat.
Din dumnezeiască iubire, Fiul cel Ceresc a venit printre noi oamenii. Din iubire pentru noi, a coborât în prăpastia nesfârşită a morţii, pentru a ne reda vieţii, pentru a ne reda iubirii.
Iubirea trebuie să fie pentru fiecare dintre noi izbăvire, libertate, simţire dumnezeiască.
Priviţi cum maica îşi iubeşte puiul. Duios, blând, dar până la sacrificiu.
Priviti cum doi îndrăgostiţi se iubesc. Adânc, tainic, neînţeles.
Priviţi dansul fluturilor. Simţiţi şoapta vântului. Surâdeţi frumuseţii florilor, naturii, cerului.
Totul este iubire în jurul nostru. Totul.
Trebuie doar să privim, să simţim, să lăsăm doar pentru o clipă greutăţile vieţii, gândurile care ne frământă, să ne oprim pentru o secundă din fuga noastră spre „a deveni” sau „a avea”.
3 voturi
Încarc...