O viaţă întreagă suntem în căutarea noastră şi încercăm să răspundem la întrebarea: cine sunt eu? Eu sunt o lacrimă fierbinte şi surâs… sunt mângâierea fiecărui plâns… sunt ziua când se face noapte… sunt şoapta fiecărei şoapte… sunt lacrimă fierbinte şi surâs… sunt năzuinţa unui vis. Dacă aş putea, m-aş transforma pentru o clipă în vânzător de vise, să împart speranţă şi zâmbet în inimile celor dragi. Dar nu sunt decât o lacrimă căzută peste lume, o amintire presărată peste oameni.

Speranţele mor rând pe rând, în pas de dans, călcate în picioare de ochi care au învăţat fără rost a vedea. Ne supărăm uneori cu uşurinţă, aruncăm nedrept bulgări de cuvinte. Uităm că ieri eram o singură fiinţă… Târziu, uneori prea târziu, ne aducem aminte de fluturii albaştrii mii… ninşi peste noi, atunci când vorbele nezise ne erau jurăminte, înscrise tăcut peste inimi, iar bulgării albi erau flori de caişi. Acum ne îngheaţă răceala din cuvinte şi fără să vrem fluturii albi am ucis.

Regret că nu putem ninge cu iubire peste tot şi toate, că iubirea durează doar cât o ninsoare, că te şi cuprinde frigul, că atâtea cuvinte frumoase ar trebui să spun, dar nu mai am timp. În lipsa perfecţiunii suntem condamnaţi să suferim… Rămâne doar speranţa… asta dacă mai credem în ea. Eu încă mai sper că poate nu-i târziu să mai credem în iubire, iar iubirea, dacă există cu adevărat, să fie suficient de puternică pentru a putea merge mai departe.

2 voturi

Încarc...

Publicat de Mihaela Gheorghe in Eseuri
2 comentarii »