Povestea vieţii
Viaţa noastră e o poveste, o rouă vie şi sângerandă. Treci prin viaţă aşa cum ţi-e dat să treci, cu necazuri, cu bucurii, cu prieteni sau fără, cu clipe de fericire sau tristeţi, depinde în ce măsură le poţi avea pe toate. De când ne naştem, aşteptăm să se întâmple una sau alta, să ne treacă viaţa. Mărgele de soare pe frânghii de apă, purtate agale în plete de vânt sunt aşteptările noastre. Unele aşteptări sunt minunate, au în ele gustul speranţei, te invaţă răbdarea şi blândeţea. Altele, mai desprind în fiecare zi câte o coajă arsă de suflet şi încă una, până sufletul fie rămane gol, fie se schimbă cu totul. Poate aşa trebuie sa fie sufletele noastre: câmpuri arse şi refăcute, până ce arderea şi refacerea nu vor mai putea fi separate, vor deveni totuna. Va însemna înţelepciune, iubire deplină, resemnare blândă?
Aproape jumătate din viaţa noastră se scurge o dată cu aşteptările noastre. Viaţa noastră ar putea avea un alt nume… a învaţa să aştepţi, a învaţa să ai rabdare, a învaţa să-ţi struneşti sufletul. Sunt zile când tristeţea îşi coboară vălul peste sufletul meu şi îşi picură fiinţa din privirea mea. O las să-mi toarcă liniştită în suflet. Ştiu că va veni şi va pleca. Atâta timp cât nu încetezi să urci, treptele nu se vor termina; sub paşii tăi care urcă, ele se vor înmulţi mereu. Suntem pe acest pămant doar în trecere şi vom rămâne doar amintirile celor dragi. Uneori ne simţim singuri, dar suntem înconjuraţi de suflete care ne înţeleg gândurile. Se face târziu… şi afară şi în noi. Frunzele încep să cadă una câte una. Dacă am fi picături, n-am avea nevoie de lacrimi. Dacă am fi cuvinte, n-am avea nevoie de destăinuiri. Dar suntem oameni şi avem nevoie de iubire. Trăim între limite… noapte şi zi, fiinţă şi nefiinţă, finit şi infinit. Între răsărit şi asfinţit… doar o zi. Între naştere şi moarte… un om. Între zâmbet şi lacrimă… o iubire. Între speranţă şi disperare… o viaţă. Între limite… un destin. Oare ce trăim cu mai multă intensitate… fericirea sau tristeţea? Cuvintele au rămas suspendate undeva printre nori şi am rămas cu tăcerile care să exprime inexprimabilul. Viaţa merge mai departe şi rămânem doar cu amintirile… am ferecat în cufere emoţii, sentimente şi puternice trăiri. Şi tristeţile sunt frumoase aduceri aminte în momentul în care trecutul are parfum de cuvinte. Aş vrea să ne trezim în zori şi să alergăm pe plaja argintie a vieţii noastre. Să privim cuprinşi de farmec, răsăritul soarelui ca pe o invitaţie la un nou început. Timpul este ireversibil… de prea puţine ori în viaţă pătrundem însă, esenţa acestui adevăr. Cât de repede trece uneori… mai ales atunci când eşti fericit, sau cel puţin crezi că eşti. Uneori mi-aş dori ca timpul să treacă mai repede… doar puţin. Să treacă, apoi sa se oprească… Prea repede trece… şi nu ne dăm seama, decât atunci când nu-l mai avem. Trece pe lângă noi şi nici măcar nu-l vedem… sau dacă măcar l-am simţi. Degeaba trăim cu regrete, nu are rost. Timpul va trece tot mai repede şi nu avem ce face impotriva lui. Trăiesc o clipă minunată, când mă simt zeiţa florilor de gand, de vis, de viaţă. Respir cuvinte, mă hrănesc cu gânduri. Ştiu ca va veni o zi când toate vor păli, se vor ofili. Vremea va curge înapoi, spre ceea ce nu trebuie sa fie… viitorul se va pierde pe drum, totul va fi doar o amintire a trecutului. În asemenea momente, îţi dai seama ce importantă e viaţa… o tragedie pentru cel ce simte şi o comedie pentru cel care gândeşte… azi mai mult ca ieri… mâine mai mult ca azi. Îmi cert uneori sufletul pentru că visează… visele dor. Dacă cerul s-ar topi, unindu-se cu pămantul şi cu lumea întreaga, nu ne-ar potoli focul visării… suntem prizonierii timpului rătăcitor… la capătul curcubeului însă, toate visele se împlinesc. Timpul nu trece niciodată… noi trecem prin timp.
3 voturi
Încarc...