Viaţa
Încerc să înţeleg Viaţa, să o simt, să o trăiesc. Încerc să dau valoare înlănţuirii necontenite şi ireversibile a secundelor. Fără îndoială, pe drumul existenţei noastre devenim. În fiecare clipă, timpul ne marchează trecerea minutelor, zilelor, anilor. Răsăritul soarelui este un început, apusul este un sfârşit… sau poate un nou început.
În orice clipă, o viaţă moare, lăsând loc naşterii, noului început. Fizic, viaţă este închisă în limite: început-sfârşit, naştere-moarte, limite între care ceasornicul neobosit al vieţii numără secundele trecerii.
Viaţa ne vorbeşte mereu. Fără cuvinte. Sclav al rutinei, al obisnuinţei, am uitat să ascult viaţa, am uitat să trăiesc, am uitat că verbul, acţiunea de care este legată invariabil viaţa, este a trăi.
Am uitat că a trăi nu înseamnă doar a te naşte, a respira, a muri. Câţi dintre noi mai avem astăzi timp pentru viaţă? Pentru viaţa noastră şi nu a celor care ne formează familia, prietenii sau cunoscuţii?
Coborând din sfera teoreticului sau a metaforicului şi privind realist, cât timp mai avem astăzi pentru noi, doar pentru noi, învingând cu hotărâre compromisurile mai mici sau mai mari care ne apar in cale? Câte clipe petrecem astăzi, de-a lungul unei zile, pentru a vorbi cu noi înşine, pentru a răspunde la întrebările pe care ni le strigă sufletul?
Cotidianul şi-a pus amprenta asupra vieţii noastre, căutarea bunăstării materiale a devenit un ţel pentru mulţi dintre noi, pentru că numai aşa suntem „în rândul lumii”.
Deunăzi, pe un simplu drum spre rutina zilnică, spre locul de muncă, am îndrăznit să privesc altfel toamna naturii, redusă la o simplă frunză în care am transpus simplu viaţa. Banal pentru unii, lucru fără noimă pentru alţii, mesaj nerostit al vieţii pentru mine.
Aşadar, chiar şi o frunză are viaţă. În tot cuprinsul ei: al naşterii, al devenirii, al morţii. Născută din maica naturii, ţărâna, şi îmbrăţişată de aceeaşi maică iubitoare la întoarcerea acasă, în pământ.
Primavara, seva primordială a pământului naşte frunza micuţă, cu acelaşi verde crud ca al semenelor ei, dar trup plăpând, unic. Creşte alintată de cântecul de leagăn al vântului care-i spune poveşti aduse de departe.
Ce adâncă linişte se zămisleşte din dansul frunzelor!
Aşa îşi deapănă frunza povestea ei de-o vară, mângâiată de blânde raze de soare. Toamna, mâna nevăzută a Pictorului Ceresc îşi desăvârşeşte măiestria, împletind culorile lumii într-o expoziţie grandioasă. Şi iată că micuţa frunză de altadată, de un verde comun cu cel al suratelor ei, îmbrăcată acum în straie de sărbătoare, unică, oferă valsul naturii, ultimul dans, îmbrăţişându-şi din nou maica iubitoare. Feeria culorilor toamnei se stinge încet, odată cu venirea iernii. Ciclul viului este adus în latenţă iarna, ca timp al zămislirii noii vieţi care este redată naturii în fiecare primăvară.
Metafora nescrisă a naturii adaugă treptat capitole romanului omenirii. Capitole ale naşterii, ale devenirii, ale morţii. Dincolo de timp… doar viaţa…
Asa am înţeles că valoarea unei clipe este trăirea ei.
Întrebări se nasc firesc in conştiinţa mea. De ce nu încercăm să fim noi? De ce ne mulţumim să trăim în rutină, normal, obişnuit? De ce oamenii astăzi caută vieţii soluţii cât mai practice, inventând fără oprire lucruri care accelerează ritmul vieţii şi rutina? Viaţa a devenit electronică, securizată, desfăşurată în spatele uşilor străjuite de interfon, alarme, coduri. Artificialul împrumută tot mai mult amprenta viului. Omorâm natura, o transformăm în confort omenesc. Riscăm să devenim roboţi „vii”, cu inimă de piatră!
Şi totuşi… fericiţi sunt aceia dintre noi care se mai numesc încă oameni. Care învaţă să trăiască într-o astfel de lume. Fericiţi sunt aceia care înţeleg că Viaţa trebuie trăită, nu derulată ca un clişeu cinematografic. În jurul nosru, zâmbetul ascunde interesul, omenia izvorâtă din inimă este ascunsă în adâncul fiinţei de teama de a nu aluneca în ridicol.
Frumuseţea şi bunătatea unui suflet nu vin doar ca o completare a fizicului, a pământescului, ci există acolo, în adâncul fiinţei, depinde de noi cum o valorificăm şi cât dăruim vederii.
Îndrăznesc să cred că a trăi înseamnă a te elibera de compromisuri, a fi tu, aşa cum eşti creat. Libertatea va fi dobândită doar când dăruim în viaţă necondiţionat, fără a aştepta răsplată.
Să trăim azi prezentul, nu viitorul, să nu mai lăsăm pe mâine ce putem face astăzi. Să fim noi înşine astăzi, nu să plănuim să devenim mâine.
fără voturi
Încarc...
Frumos scrii. Mi-a placut mult sensibilitatea de a descoperi viata in esenta ei.
Orice om care scrie sau vrea să scrie ar trebui s-o facă pentru că vede ceva ALTFEL, pentru că este capabil să încremenească o clipă în esenţialul ei, iar tu ai reuşit pe deplin asta în textul de mai sus… Cred că din această „privire altfel” se naşte tot ce este esenţial şi definitoriu în fiinţa noastră şi, probabil, tocmai de aceea este atât de rară… Am trecut şi eu prin experienţa de care vorbeşti, dar acest lucru nu este posibil decât la sfârşit de săptămână, când ies să mă plimb într-un parc… În rest, cotidianul mă înghite şi pe mine…
O mică observaţie, totuşi: aş zice că valoarea unei clipe este trăirea ei REFLECTATĂ ÎN CONŞTIINŢĂ…
Multumesc pentru cuvinte, Razvan! Asa este, fiecare om vede altfel pentru ca este altfel. Fiecare din noi ne traim unicitatea si incercam sa oferim putin din ceea ce simtim si vedem celor din jurul nostru. Sa oferim o farama de traire… Toti suntem inghititi de cotidian, alergam spre un incert viitor dar incremenirea cate unei clipe ne poate da putere sa traim, sa simtim Viata!!!
La cat mai multe plimbari in parc iti doresc!!!Permite-mi sa completez ultima fraza: VALOAREA UNEI CLIPE ESTE TRAIREA EI REFLECTATA IN CONSTIINTA FIECARUIA DINTRE NOI…
Si ce pacat ca tot mai putin ne ocupam de „a scrie” … cat de mult ne-am indepartat de aceasta indeletnicire sfanta care te inalta spre eternitate… si eu am fost inghitita de cotidian, obsesia asta a secolului vitezei, care nu inceteaza sa se mai hraneasca cu noi, cu sufletul nostru, cu suflarea noastra, cu duhul nostru scriitoricesc si nu se mai satura… Ma chinuie incercarea zi de zi de a trai viata, viata mea… si nu reusesc sa o traiesc decat a altora.
Minunat poveste de viata ai scris… realitatea cruda o simtim fiecare dintre noi… clipa de clipa… Oare mai stim sa reflectam?
Bravo Mirela! Reusesti sa intorci fata a ceea ce esti tu, spre tine si spre lume. Faci acest lucru, daruind. Din pacate trairea noastra este dependenta sub multe forme, de trairiile altora. Acestia, din pacate, au uitat sa traiasca pintre noi. Ei traiesc prea mult, pentru ei. De fapt, nu traiesc pentru nimeni, nici macar pentru ei. Noi traim intr`un spatiu tridimensional si in timp. Oferim lumii de fiecare data, alta fata a timpului nostru. Oferim fata dimensiunilor care le traim, in timp, niciodata aceiasi. Important este sa ne pastram linia. Important este sa nu ne uitam nici pe noi, dar nici pe cei din jurul nostru. Siguratatea fetei intoarsa numai spre noi insine duce la departare de lume si vita, la izolare. Sa ne intoarcem toti spre noi si spre altii. Atunci va fi bine.
Viorel Muha.