29 decembrie 2011

Despre trecerea dintre ani

Silvia VeleaÎmi amintesc şi acum impactul puternic pe care l-a avut asupra mea prima zi din anul 2000. N-am putut să nu mă gândesc că un mileniu de acum încolo anii vor începe cu cifra 2 şi că acest lucru este, poate, singura mea legătură cu viitorul omenirii până în secunda în care se va trece în anul cu numărul 3000. Ciudate gânduri pentru un început de an, aţi putea spune, dar simţeam că abia atunci mă voi şterge din memoria lumii şi că moartea mea a început în 2000, fiindcă, inevitabil, voi muri într-un an care începe cu cifra 2…

Au trecut ani de atunci şi eu n-am încetat să caut corespondenţele mistice ale numerelor. De exemplu, n-am să spun niciodată că m-am căsătorit în anul 2004, ci la 33 de ani. Exact vârsta la care a fost răstignit Hristos şi vârsta la care a înnebunit Eminescu. Am absolvit liceul în 1989, în anul în care a murit Steinhardt. Dacă un an nou înseamnă un început de viaţă, înseamnă în acelaşi timp şi un sfârşit de viaţă, nu?

M-a surprins întotdeauna graba surescitată cu care oamenii trăiesc ultima zi a oricărui an, pregătindu-se să intre frumoşi, veseli, zgomotoşi şi încrezători în Noul An. Şi totuşi, cum se face că în dimineaţa următoare, privind buimaci la cartuşele arse ale artificiilor şi petardelor care zac în devălmăşie pe străzile şi în pieţele pustii, ca într-un decor de film western la care avem impresia că am adormit spre sfârşit, în liniştea indiferentă a zilei care luminează oraşul la fel ca ieri, amintindu-ne ca prin vis de explozia feerică a focurilor multicolore şi clinchetul de pahare înspumate cu şampanie, ne trezim dintr-un somn întârziat la fel de confuzi şi neliniştiţi în privinţa viitorului nostru, cu aceleaşi frământări în suflet, cu aceleaşi obiceiuri şi prejudecăţi în minte? Cum se face că muncim îndârjit, epuizant, până în ultima clipă a anului ce trece şi lenevim exact la începutul noului an, amânând (uneori, la nesfârşit) momentul în care vom începe să trudim pentru visurile, speranţele şi iluziile noastre? De ce văd fantoma anului care tocmai a trecut, femeie tânără şi frumoasă, sărbătorită fastuos cu 365 de zile în urmă, urâţită continuu de greşelile şi eşecurile noastre, personificată de o fetiţă care saltă într-un picior pe trotuar, cântând: „Ursul doarme şi visează că papucii lui dansează…”?

Mie îmi place să adun ani, aşa cum îmi place să număr bornele kilometrice de pe marginea şoselelor. Fiindcă ele marchează distanţe şi etape. Dar şi pentru că de fiecare dată când trec pe lângă una încep, de fapt, un drum necunoscut.

Eseu de Silvia Velea

SlabAcceptabilOKBunExcelent 9 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook