30 ianuarie 2008

Sărut împietrit

Litere adunate în cuvinte…
pentru atunci când vom fi pietre…
să ştie oamenii să ne topească…
în vulcan al iubirii

Privesc spre ţărm… pescăruşi albi, învăluiţi în spuma mării răpesc tulburătorului albastru, viu, sălbatic prada, argintii peşti ce-şi găsesc sfârşitul în ghearele oţelite de natură ale păsărilor înaltului…

Gânduri năvalnice îmi descos, neînţeles, pânza minţii, la fel de albastră ca şi apa mării, în fragmente clare spre a ţese apoi, cu pana sângerie a cuvântului, înveliş sacru pentru inimi ce tânjesc, în tăcere după cuvinte care să-şi ia zbor de libertate spre un alt albastru… cel al cerului.

Apa mării… tărâm al unduirii de veacuri al înspumatelor valuri. Privesc în tăcere şi aud cum lacrimi ale unor poveşti nescrise curg asurzitor spre apa cea mare şi văd cum destine alunecă în necunoscut, unindu-se iarăşi, în tăcere, cu alte şi alte lacrimi. Şuvoiul mării curge, spunând în fiecare picătură adunată, o poveste… o poveste a nimănui, o poveste a tuturor…

Privesc spre ţărm, din nou. Simt că acolo, simt că aproape, iubirea mi se dezvăluie, mi se arată într-una din infinitele ei forme!

Caut…

Privirea îmi caută sensul, îmi caută semnul trecerii lacrimii-fiinţă, caută poveste spusă în nisip, în pescăruşi, în scoici, în alge… undeva, aproape privirii mele…

Da, găsesc, înţeleg… lângă mine, privirea-mi se agaţă de două pietre, îngemănate într-un sărut. Par două inimi, cufundate, jumătate, în nisip, două inimi care şi-au îngheţat sărutul în nisipul mării pentru veşnicie.

Par că şi-au dăruit sărutul valurilor, pescăruşilor, înaltului, cerului, naturii, vântului. Razele soarelui le întregeşte jumătatea, arcuindu-le teluric, umbra.

Dăinuie acolo, nestingherite de nimic, libere în cântul suav al valurilor, mângâiate de lumina necreată a veşnicului soare, neclintite în drumul lor pe cărarea presărată de clipele îngheţate în veşnicie, ca şi ele.

Dăinuie neînţeles, să ştie veacul că acolo a ars cândva văpaie de iubire, să vadă ochii care ştiu a privi că iubirea dăinuie dincolo de vânt, dincolo de cer, dincolo de mare, dincolo de pescăruşi. Rămâne doar ca icoană a fiinţei, ca icoană a existenţei.

Ȋn ochii mei, iubirea a închis, tăcut, ascuns în pietre, două inimi care poate cândva au fost oameni, care au iubit marea şi pescăruşii, spunându-şi povestea în lacrimi, să fie purtate în cânt duios, trist adunat în muzica valurilor. Au rămas pe ţărm doar ele, pietrele.

Ȋnchid ochii. Adun din sufletu-mi scântei de inimă, le unesc în năvalnică flacără pe care o rostogolesc în adânc de fiinţă-mi să ridice de acolo lavă topitoare de pietre şi să izbucnească viu, în lavă de iubire..căci pietrele-jumătăţi-de-iubire aşteaptă cu fiecare clipă ce trece să învie în ochii celor ce ştiu să privească, în ochii celor ce ştiu să iubească, tainic, nelumeşte înţeles, din adânc de fiinţă.

Acum ştiu. Pentru noi, oamenii, Pământul a zămislit vulcanii, să topim pietrele lumii în iubirea noastră, să nu mai existe clipe netrecute, uitate de veacuri, în pietre, ci curgere fierbinte a iubirii în lava care topeşte în calea-i pietrele fiinţei…

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook