6 mai 2008

Vis

Învârt cu privirea globul pământesc stăpânit de ape. Stiloul odihneşte mohorȃt lȃngă ultima filă scrisă din jurnalul celor douăsprezece capitole ale zilei trecute. Nu aş şti că alte douăsprezece ore au mai trecut dacă ticăitul ceasului de perete nu ar trage scripetele timpului ca să ducă secundele către nefiinţă.

Un trandafir uscat a adormit în parfumul sângeriu încă emanat dureros şi în moarte de petale roşii şi uscate, amintiri neputicioase, semne ale secundelor plecate. Câteva scoici, rătăcite printre ghemotoace albe de hârtie, îşi amintesc de casa mării lor, urechea reda tainic zgomotele de pe creasta unui val de undeva de departe.

Nu uit nici de lumȃnarea ce-şi odihneşte flacăra în palma rece de piatră, deschisă a lumina… Apoi, întuneric… Ascult pasul amintirilor ce-şi lasă lacrimi pe chipul de marmură al statuii de dincolo de fereastră… Picuri de ploaie se izbesc de geam strigând cu glasul ud, tânguirea cerului.

Exilată în turnul tăcerii mele, privesc tabloul camerei conturat în umbrele naturii moarte, pe pânza unui veac dezgropat din umbrele trecutului. Adun gândurile şchioape şi cocoşate ca nişte piraţi închipuiţi pe o corabie în derivă şi le scriu haotic, cu pana tristeţii pe un semn de carte, apoi le îngrop într-o sticlă afumată de rom, rămasă sub masa ultimei taverne întunecată găsită în cale în imaginaţia coborȃtă din vis. Arunc sticla ca pe o ancoră de plumb, în marea lacrimilor plânse în timpuri sărate şi rămân ancorată la graniţa clipelor netrecute.

Dezleg de la mal barca solitudinii şi o îndrept cu ezitare către nordul şi apoi sudul cărării din marea despărţită de toiagul lui Moise. Plutesc pe ape şi rămân ca o Venus fără braţele care vorbesc în semne şi aleg Coloana Infinitului să-mi străjuiască Masa Tăcerii în călătoria în largul depărtării. Număr scaunele din jurul mesei, sperând ca spărgătorul de nuci să poposească spre inima mea vrăjită, într-o coajă de nucă făurită din scoarţă de copac.

Într-un final de vers, un inorog străin de aripi albe, scapără şi aprinde vraja lunii în plină zi, înflorind mugurii florilor într-o a opta minune deasupra celorlalte şapte. Big-Ben-ul şi-a prins un arc din spirala timpului prizonier într-o înca o zi din calendar. Sinodul celor şapte şoapte hotărăsc că gama notelor este prea scârţară în versurile domnului greiere, hoinar cântăreţ prin Univers, şi aduc şapte culori de curcubeu să îl domesticească în roşu major şi să cânte andante în galbenul clapelor de pian.

Adorm şi mă trezesc în noaptea vântului ce-şi strecoară o adiere către pleoapele-mi coborȃte să închidă întunericul privirii. Îmi susură în gene o chemare către Câmpiile Elizee, către spicele de grâu încă verzi în aşteptarea verii ce leneveşte în pletele de culoarea mierii ale fecioarei cereşti pogorâtă din apele astrale pentru a culege flori de crin dintr-o primăvară oprită în paşi de mai.

Inventez cuvinte din cifre, să pansez rana sângelui curs albastru din călimara de sticlă păstrată în copilăria anilor de scoală şi le pun amestecat în gânduri grele, pe foile de hârtie ale celor dousprezece capitole care stau acum pe masa tăcerii. Chem acasă gândurile hoinare, într-o cămară din suflet, să pună pe o filă din jurnal, ultima scrisă, lângă un stilou obosit de atâtea litere, gȃnduri încă adormite. Ascut culori în note şi răsucesc cifre prin cuvinte, adunate de secunde din rugina uitării.

Pleopele se lasă grele şi genele încă încearcă să scrie cu albastrul din călimară cuvinte răsucite din litere dar… adorm… din nou… şi… devin tăcere.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook