Acum patru ani, am primit un calendar mic de birou, de forma unei piramide dreptunghiulare, cu imagini din Tibet. La sfârşitul anului pentru care fusese tipărit, nu m-am îndurat să-l arunc. În parte şi pentru imaginile frumoase, asupra cărora îmi odihnisem adeseori privirea, dar mai ales pentru că dosul alb şi lucios al filelor reprezenta suportul cel mai potrivit si elegant pentru a-mi pune în practică o dorinţă mai veche, aceea de a scrie un fel de cugetare a lunii, o învăţătură spirituală pe care s-o am mereu în faţa ochilor, ca să mi-o reamintesc în fiecare zi.

Aşadar, la începutul anului următor, am întors prima filă din vechiul calendar şi l-am aşezat în faţa mea, privind hipnotizată la dreptunghiul acela imaculat şi conştientizând brusc că din nenumăratele vorbe de duh în care găsisem un răspuns la frământările mele, care-mi luminaseră cugetul la un moment dat, spulberând vreo îndoială, care-mi oferiseră sprijin sufletesc şi echilibru în judecată, care mă înţelepţiseră cu vreo pildă, îmi domoliseră patimi sau dăduseră aripi încrederii în sine, toate arătându-mi o cale mai bună de urmat, eu trebuia să aleg numai douăsprezece. Acele douăsprezece trepte pe care puteam urca cel mai sus spre vârful spiritualităţii mele; douăsprezece acorduri cu care să pot compune muzica fiinţei mele; douăsprezece esenţe din amestecul cărora să obţin parfumul vieţii mele…

Au trecut patru ani şi eu încă mă mai uit la prima filă albă a calendarului. Deşi în tot acest timp alte nenumărate vorbe de duh m-au ajutat să mă descopăr şi să mă înalţ, nu m-am putut opri la niciuna. Pentru că, în timp, mi s-a înstăpânit cumva în suflet sentimentul că aceste douăsprezece alegeri pe care le voi face reprezintă răspunsurile pe care le voi da la Judecata de Apoi. Şi nu mă tem că viaţa mi se poate sfârşi înainte de a dezlega această „şaradă”, ci că aş muri dacă aş renunţa la ea…

Eseu de Silvia Velea

3 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Eseuri
Comenteaza! »