8 ianuarie 2008

Zi din calendarul iernii

Zori de iarnă. Dimineaţă. Totul la fel de trecător ca şi nisipul care alungă, nestăpânit, clipele din clepsidra timpului.

Ger. Simt cum frigul îmi învăluie sufletul în gheaţa iernii, chemând-o parcă să stăpânească şi firava urmă de căldură uitată în adânc de fiinţă.

E timpul coborârii din povestea sărbatorilor iernii. A venit din nou timpul întoarcerii către rutina zilnică. Păstrând încă în privire luminile colorate ale plăpândului brăduţ, străjer la poarta Crăciunului ce tocmai alunecă în amintire, păsesc în iarna de afară, încerc să-mi aduc, neputincioasă, crâmpei de primăvară în fiinţa-mi, să-mi topească fulgii reci ai inimii ce ning peste un eu împietrit în netrecerea timpului.

Sinonimele singurătăţii se sparg surd în urma paşilor necunoscut apăsaţi pe caldarâmul cenuşiu.

Ridic privirea din visul meu de primăvară şi salut natura. O salut ca pe un prieten drag, regăsit după timpul vacanţei de iarnă şi culeg darurile pe care mi le oferă, generoasă, privirii.

Evadând din incăperea călduroasă a casei, simt libertatea cerului şi a ierbii, libertate pe care o înalţ în aripi de păsări călătoare spre necuprinsul privirii.

Natura mi-e prieten drag dintotdeauna. Ma cheamă să hoinăresc prin pletele desfrunzite ale copacilor, să-mi plâng durerea sau bucuria în lacrimi de nor, să-mi râd sufletul în raze de soare. Astăzi îmi dăruieşte cerul, roşu ca jarul focului, în raze de soare, aprinzând din flacără albăstrie, norii. Văpaia zilei se naşte din cer şi nori. Deodată, natura, îmi mângâie chipul în ciufuliţi fulgi de nea, copii zămisliţi din tata-cer şi mama-nor.

Primesc norii să-şi topească fiinţa în palme reci, deschise larg, ca o îmbrăţişare, oferită luminii, în răsărit de gheaţă atât de cald simţit în abis de inimă.

Straie albe îmbracă, apoi, plăpânde firicele de iarbă care acoperă, crud, pămantul.

Contopindu-mă parcă în verde, trupul îmi răsare cald, asemeni ierbii, pe pămăntul ce-şi uită cernirea în argintii fâşii de nea. Pentru o clipă, iarna nu mai este privirii mele albă, rece şi nefiinţă, ci este caldă în gheaţa ei.

Din purpuriul soarelui şi verdele ierbii s-a născut, astăzi, viaţa, peste care ninge alb, puritatea naturii adunată în petalele diafane ale cerului.

Cuprind cu privirea zarea, copacii, păsările, iarba, las pleoapele să-mi coboare şi ascult tăcerea fulgilor de nea în care lacrimile zăvorâte nu-şi mai spun povestea, ci doar se aşează în dalb veşmânt peste creste de suflet… tăcere…

Drumul pe care paşii lasă în urmă sunete sparte şi reci îmi coboară natura în fiinţă. Cerul meu este roşu şi viu în aşteptarea unui soare care să-şi cuprindă razele în fulgi de lumină…

O altă lumină, artificială, răsare în beculeţele colorate ale unui uitat Moş Crăciun ce străjuieste, zâmbind, intrarea într-un mic magazin. Realitatea mă smulge naturii, întâmpinându-mă cu un străin „Happy New Year!”…

Gândurile mele pentru un început de calendar răsar, ascunse în plăpânde raze de iarbă.

Numai timpul, prieten trecător, va şti dacă fulgii-lacrimă vor creşte verdele gândurilor într-o primăvară de viaţă…