Iarnă străină de acasă
Iarnă… îngheţ de iarnă. Închid ochii şi mă las copleşită de tăria vântului care îmi stăruie în priviri, ademenind lacrimi să se rostogolească în mărgăritare pe obrajii reci. Privesc în jurul meu, peste tot, aşternut de frunze, hoinar rămase din toamnă, îmbrăcate în straie reci din bruma iernii.
Copaci desfrunziţi îşi ridică în tăcere ramuri către un cer închis în nori ca într-o fortăreaţă a întunericului. Nu îmi par trişti, ci doar tăcuţi, asteptându-şi primăvara să le adune, cândva, din nori, ploaie dătătoare de viaţă. Păsările mari, negre, parcă nu mai zboară pustiu şi trist, ci zboară alb, simţindu-şi libertatea în tot mai înalt…
E rece afară, e rece, altădată simţeam rece şi în suflet, rece şi în mine, acum aş vrea să dau vremii din căldura mea, dar vântul, străin şi neascultător îmi aduce roze în obrajii albi, prea albi…
Şi totuşi… sentiment trist îmi crestează inima în cristal de lacrimă – depărtarea de acasă… Da, privesc din nou în jurul meu, nu este ca acasă. Este tot iarnă, dar, ciudat, copacii dezgoliţi şi de ultimele frunze întârzăiate din toamnă contrastează cu iarba verde, închis de verde, care străpunge ţărâna, în ciuda iernii parcă, printre frunzele lăsate din moartea unei toamne apuse.
Un cântec, în sunet cristalin, de orgă, din capela unui azil de bătrâni din apropiere, purtat de vânt în fragmente bizare, distorsionate, îmi aduce aminte încă o dată, că aici nu este ţara colindelor, că nu voi auzi, în dulce grai românesc că „florile-s dalbe”…
Dintr-o dată, mă simt străină, mă simt străină în viaţa mea, mă simt străină într-o ţară străină pe care nu o vreau ca şi casa mea, dar care se încăpăţânează să mă ţină, cu păsările ei, cu iarba ei, cu străinii ei, ancorată într-un destin pe care nu-l vreau al meu, într-un destin pe care nu mi-l vreau departe de acasă dar care se ţese, totuşi încăpăţânat în zile, luni, ani, în hotar departe de ţara mea.
Aici nu sunt fulgi de nea, aici decembrie este gol de bucurie, trece trist în ploi ude, mute si reci.
Şi, deodată, tresar, îmi alunecă în auz, melodios, colind drag, aud despre cei trei păstori, aud cântând, aud colind, aud grai românesc! Privesc mirată în jur, din micul magazin răzbate în miros aromitor de pâine, ca dar pios, colindul.
Pentru o clipă am fost acasă… doar pentru o clipă am crezut că mi-e mai aproape casa. Şi atunci am închis uşor ochii şi am chemat în gând fulgii, fulgii de nea de acasă, să împodobească colinda în cununa de zăpadă. Îi aştept încă, îi aştept şi îi adun din cer, din nori, pe rând, cu grijă, să-i ning din fiinţa mea, pe un cer străin. Doar pentru o clipă, să-mi ningă dor de acasă. Lacrimile îmi alunecă acum în ploi de steluţe adunate în fulgi de nea, fiinţe din fiinţa unuia singur… eu… doar pentru iarnă…
1 voturi
Încarc...