Elegia toamnei
Plouă… ploaie îngândurată, sprijin tristețea cu podul palmei și las ochii împăienjeniți de focul fulgerului să-mi tune gândurile năvalnic, să umplu vidul cerului meu lipsit de albastru cu picăturile binecuvântate ale ploii.
Caldarâmul umed oglindește siluetele diforme ale clădirilor cenușii cu ochi de geam pe care se preling, într-o liniște solemnă, picături reci, de ploaie. Ascult pașii striviți pe caldarâm de oameni cenușii cu zâmbetul spălat de ploaie într-un rictus abia vizibil.
Peisajul toamnei, în care pictorul a risipit soarele pe trupul frunzelor, pare împestrițat cu pete de inimă roșiatică, petece de zvâcnire pe trupul pământului.
Mi-e frig, răceala din inimă învăluie cu chipul ploii trunchiurile copacilor… Dansez. Ploaia îmi deschide portativul sonor al picurilor. Ascult, andante, sonata ploii și încerc să recompun un cântec al primaverii de atunci de când soarele legăna cu raze vii viața și urca cu seva trăirii în trupuri firave de plante. Fiecare parte din caldarâmul cu piatră cubică are o rezonanță ciudată, melodioasă, trist de melodioasă.
Elegia toamnei o cântă lacrimile cerului atât de înduioșător încât mica statuie dintr-un loc nu departe de privirea mea pare că plânge și ochii din piatra fără viață par că aduc pe chip expresia melancoliei.
Vântul aduce urechilor frânturi de gânduri din marea călătorie dintotdeauna, din tot locul și de niciunde.
O zi de toamnă în care nimic nu-i spectaculos și totuși fiecare tușă de pe tabloul naturii pare că plânge nostalgia vieții, lupta pământului cu cerul, lupta cu taina viului, firii. Lupta dintre început și sfârșit, ciclitatea viului sfârșește odată cu toamna atunci când zdrențe palid-ruginii de viu se depun ca un imens plasture pe obrazul pământiu al Terrei.
La mijloc nu există decât ploaia și oamenii, ființe triste cu vid galben în loc de suflet și cerul, norii care plâng pentru oameni…ca să umple golul lăsat de culoarea toamnei înaintea îmbălsămării albe a iernii.
Rânduri despre toamnă, rânduri cu toamnă. Dansul ploii, ploaie rece, înghețul iernii și apoi răsadurile verzi ale primăverii care alină setea pământului cu trupul lor.
De fapt, toamna plânge viața, iarna o zămislește, iar primăvara reînvie inima pământului care se coace în inima macilor și-n trupul firului de grâu. Ciclitate… naștere-renaștere.
Cu chipul sprijinit în podul palmei privesc, fără lacrimi, cerul. Doar răni nedefinite sângerează, alb, cerul… sunt păsările care rup orizontul în căutarea țărilor unde renaște viața.
Un cuib gol, palme cu înc-o brazdă de timp și doi ochi cu zăpada albastră a cerului-oglindă au rămas în loc de toamnă… și doar culoarea scursă în clepsidra timpului în trupul nisipului…
Toamna este timpul elegiilor lacustre…
1 voturi
Încarc...