17 iunie 2008

Vară alegorică

Primesc în priviri albastrul cerului, întrezărit printre picăturile ploii curgătoare precum nisipul în clepsidra timpului la ceasul după-amiezii din mine, când dogoarea verii mă ţintuieşte la umbra copacului pe care-l cresc în palme de frunze şi braţe-ramuri, după ce rădăcinile au rămas îngropate undeva în trecutul tăcerii ţărânii aducerilor-aminte, în freamătul frunzelor-gȃnduri ce aduc a zumzet de albine încolăcite în jurul unui refren galben precum ceara şi curgător ca mierea cea miere, răpită florilor în dimineţi cu raze din soare prăbuşite arzător pe obrazul de vară al pământului, atunci când am lăsat la capăt de lume ego-ul desculţ de şuvoiul ca apa cerului, izvor de suflet şi urcând pe trepte ale cunoaşterii am plecat să deschid uşile lui „va fi”, convinsă fiind de efemeritatea cuvintelor aşternute în covoare decolorate de înţelesuri şi mucegăite la pragul fiecărei odăi de inimă încuiată cu cheia meşteşugită, după matriţa paşilor pierduţi pe caldarâmul străzii fără nume într-un ancestral oraş al tăcerii, când toamna spală piatra cubică cu tristeţea curgătoare din nori cenuşii iar eu l-am luat pe „va fi” cu mine, încercând să întrevăd încrengătura şerpuitoare a faptelor ce se vor profila pe cerul devenirii mele, de la firul verde de iarbă către imensitatea cerului comprimată în sâmburele de iris şi cursivitatea frazei rămasă suspendată între margini de cărări labirintice, căi de hârtie creponată ale aceluiaşi eu, matlasat cu articole din ziare vechi, tipărite cu tuş negru pe pergamentul care înfăşoară inima ca pe o bucată de carne vândută de măcelarii ce transează bucăţi de sentimente dincolo de vitrina magazinului cu iz de anticariat, iar eu primind moneda de schimb a lui „va fi” cu prezentul „este”, mă întorc pe urmele paşilor încă nedezlipiţi de retina orizontului şi mă regăsesc într-un „a fost”, la răscrucea prezentului cu viitorul, privind mirată borna kilometrică, selenară, numărătoare crescător-descrescătoare prin mansarda aglomerată de păsări jumătate zbor, jumătate pas, albe sau mai negre, culoare după gândurile îmbrăcate cu solemnitatea unui frac pentru că oamenii au strâns amin cu amin în lacrimi de-o credinţă şi-un sâmbure de mântuire, într-o lume în care sentimentele sunt scânduri peste podul pulsului din fiecare eu când, surprinsă de o geană de lumină m-am cuibărit în sfârşit în scorbura inimii tale cu un oftat prelung ca un monolog fără sfârşit, crestând aşa, într-o doară şi fără motiv timpul cu fluturii care mai au totuşi aripi când sărută lumina şi mâinile riduri săpate de fire de nisip ale timpului, cȃnd… „a fost…” devine „este” şi când „va fi” va învia… din amintiri…

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook