El: – Da… urcă!
Ea: – Ce?
El: – O rîmă urcă pe trupul unei frunze, mai sus de coada verde, agățată pe-o creangă!
Ea: – Aaa, o râmă? Păi, tu nu știi că după noile reguli gramaticale se scrie “râmă” și nu “rîmă” pentru viermele ăla mic care se-mpiedică-n frunze, primăvara?
El:- Ei, aș… dar de ne-ntâmplate vorbe ai auzit vreodată?
Ea: – Nu!?
El: – Să-ți spun: sunt acelea care nu se-ntâmplă pentru că… nu există! Nu există pentru că nu sunt scrise corect de omul care scrie corect cuvintele!
Ea:- Aaa… și atunci înseamnă că pot să inventez lumea cuvintelor… necuvinte!

El:- Da… vezi copacul ăsta din față?
Ea: – Da, îl văd!
El: – Are multe crengi crescute… întâmplător din trunchi!
Ea: – Mda… interesant de neinteresant ce este! Auzi? și dacă cresc, ce?
El: – Păi dacă cresc, atunci se întâmplă ceva!
Ea: – Ce!?
El: – Logic… cresc… asta se întâmplă!
Ea: – Mda… și care-i logica în tot ce privești?
El: – Niciuna…
Ea: – Și atunci?
El: – Și atunci, ce?
Ea: – Nu înțeleg un lucru…
El: – Care?
Ea: – De ce privești la lucruri banale?
El: – E simplu: pentru că le văd și pentru că se întâmplă… și se întâmplă chiar dacă nu le văd. De aia!
Ea: – Hm! Și ce… altceva mai bun n-ai de făcut? Cine o să citească tot dialogul ăsta banal cu întâmplări care se întâmplă?
El: – Cine-i sătul să citească întâmplări care nu se întâmplă!
Ea: – Adică?
El: – Adică… de exemplu: ai văzut tu timp care curge-n clepsidră?
Ea: – Da… ce, nu mai ții minte clepsidrele alea micuțe pe care le-am cumpărat anul trecut, că aveau în ele nisip care curgea?
El: – Păi, vezi? Nisipul curge, nu timpul!
Ea: – Da, ai dreptate! Și adică timpul nu curge?
El: – Nu! Timpul trece! Vezi, copacul din față încă are crengi crescute din trunchi!
Ea: – Daaaa… văd! (hm…ființa asta-i dusă pe lumea cealaltă înainte de vreme, cu mintea!).
El: – Îhî… e bine că încă vezi!

Cele două ființe, așezate, întâmplător alături una lângă alta, vedeau lucruri care se-ntâmplă. Banale! Ce dacă privești un copac căruia îi cresc ramuri direct din trunchi… este o întâmplare atât de importantă încât s-o spui tuturor? Se-ntâmplă dintotdeauna ca să crească, copacilor, crengi și asta pentru simplul motiv că se-ntâmplă dintotdeauna. Repetitiv, ca și un cuvânt repetat atât de des încât devine banal, atât de banal încât poeții îl simt expirat, prăfuit, comun încât își pierde sensul… devine vid, el, sensul. Așa și copacii… cresc atât de banal încât își pierd sensul în lumea celor ce văd atât de mult incat este trecut cu privirea ca si un obiect care face parte din decor de la inceputuri. Da, ca si la „obiectul” nas care face parte din „decorul” feței, chipurilor umane.

El: – Ce a trecut timpul de când s-a-ntrerupt dialogul…

Muțenie…

El: – Ei, ei, trezește-te! Vezi copacul?
Ea: – Lasă-mă, lasă-mă… se-ntâmplă un vis acum… ce frumos… ahm… da, da, îl văd… știu ce o să spui… încă-i cresc crengi din trunchi… mda… o să văd că sunt ocupată acum…
El: – E lumină?
Ea: – Este… multă!
El: – Asta pentru că s-a-ntâmplat!
Ea: – Ce? Ce mai vrei? Da, zi… mi-a fugit visul în neîntâmplata ta lume a toate!
El: – Nu mai este… l-au tăiat…
Ea: Ce? Copacul? Oooo, și noi la ce mai privim?
El: – Locul lui… și acum începe lumea neîntâmplată!
Ea: – Cum?
El: – O întâmplăm noi! Vrei?
Ea: – Îhi… măcar cu atât îi mai suntem datori copacului… să-l întâmplăm acum când… nu se mai întâmplă să-i crească crengi din trunchi!

50 voturi

Încarc...

Publicat de Mirela Nicoleta Toniţă in Scenete şi schiţe
7 comentarii »