15 iulie 2008

Fructele timpului

Timp… arc de timp pansat privirii mea cu munţi de sare întrezăriţi printre gene din care picură cu precizia ceasornicului lacrimi cu gust amar de uitare. Privesc în sus: din curbura frunzei verzi, una aleasă de ochii mei, anonimă, a rămas doar o părere de linie între cer şi pământ. Chipuri se zăresc, vag, din gânduri galbene de amintire, nuanţă de ceară uitată în scorbura copacului vieţii cu goale ramuri în toamna fiinţei, cu uscate cireşe şi struguri dulci din via de acasă.

Cuvintele par să nu spună nimic, deşi vor să spună totul, la fel cum zbaterile aripilor rostesc zadarnic rugăciune zborului în captivitatea statică a coliviei.

M-am împrietenit cu un gând, răzleţ fulger de gândire, care îmi şopteşte că mi-au rămas agăţate cu frânghii şi o sută de noduri de arterele brăzdate cu clipele trecerii, o portocală, un măr şi o nucă, vestigiu dintr-o vară de acasă. El nu este prea străin de coacerea între răsărit şi apus a portocalelor prezentului în care a rămas captiv soarele atunci câd întunericul coboară în mine.

Seminţele albe ale portocalei amintesc de renaşterea soarelui cu fiecare dimineaţă, rotundă, în cercul de foc al orizontului. Păstrez în mâneca prezentului uscate coji de portocală, aducere-aminte a timpurilor când răsăriturile se decojeau cu trupul secundelor de pe faliile inimii pulsânde.

Mărul… se rotunjeste precum privirea verde a eu-copilului de demult, când cu dinţi de lapte gustam viaţa dulce-acrişoară în primăvara necoaptă a fiinţei. Frunzele erau mai verzi atunci, iarba ascundea în firele ei lacrimi pure de copil, când zilele inocente se încolăceau pur în jurul soarelui la răsărit, apoi la apus, pe poteca netedă de cuvinte-bolovani sădiţi dureros în târziul fiinţei când mă întorceam pe drumul plecării cu ochi miopi de-atâta viaţă scursă prin artere pline de amintiri.

Astfel că a rămas nuca, nuca dură în coaja ei, cu sufletu-mi stafidit de-atâtea cuvinte lipite negru pe miezul sufletului-nucă, barcă în derivă pe o mare înspumată, aridă de albastru.

Apa ascultă acum doar cuvintele , cu valurile, susurul adâncului mut, râu şerpuitor printre pietrele-piedici ivite pe cale.

Mărul, portocala, nuca… sufletul meu în inima naturii, în crud-verde, răsărit-orange, uscat-zbârcit în aşteptarea culorii apei în irişi, a culorii macilor în inimă, culorii ierbii în fiinţă, în verde-sângele copacilor tineri cu fiecare primăvară, bătrâni cu fiecare toamnă.

Metamorfozarea fiinţei… doare, retragerea în adânc… transformă.

Am deschis ochii din mine, uimită de-atâta culoare, i-am închis apoi din nou şi totul a devenit fad, vag, vid… cu fiecare puls al luminii din mine, care face să crească roşul din inimă şi corole de sentimente înfloresc a primăvară după fiecare furtună, aşa cum forţa naturii naşte curcubeul pe obrazul cerului.

Natura creşte în om precum omul creşte în natură.

Din nou timpul care trece prin… ceasornicul cu mere, portocale, nuci în locul cifrelor care alunecă în a fost… este… va fi… în întâmpinarea timpului, unicul însoţitor pe cale… credincios… tăcut… trecător…

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook