21 februarie 2008

Felii de timp – Echilibru şi Rugă

Am legat trecutul de roata timpului. Am înfãşurat rânduri de istorie pe drumul roţii. Am vãzut trecut de copil mânat de caii timpului către soarta lumii… Roata căruţei duce timpul, duce drumul şi îl întoarce către noi, ca viitor venit din trecut, neştiut. Agăţate de străfunduri şi adâncimi de univers, sunã tobe care bat începuturile lumii sau sfârşitul ei.

Ele se aud bătând din interior spre exterior, în compresie sfericã de răbufniri stelare în expansiune. Sunetul gigantic penetrezã universuri şi se întoarce cu ecou în prăbuşire spre începuturi.
O mână iese din pământ de planetă, cu degete zgâriind ceruri a disperare. Sunt toţi, oameni ce au fost şi oameni ce vor veni, cei uniţi care cer îndurare.

Capete de universuri paralel înnodate îşi dau mâna făcând punţi între moarte şi viaţã. Clipele tac şi se întorc de unde au venit, prin rotirea ceasului spre începuturi.

Agăţată de arca lumii, disperarea cere îndurare. Norii, câmpiile şi munţii s-au îndoit în cerc, de roatã al timpului, care în rotire ezită să se schimbe.

Este starea de aşteptare… între cele două sensuri, între lumină şi întuneric.

Un greiere anscenstral cântă nepăsător prin univers, uitând că va veni iarna veşnicã. Uită că totul va împietri, chiar şi timpul supărat se va opri în loc. Totul va îngheţa şi va rămâne o veşnicie în nemişcare. Un nou echilibru care nu va mai putea fi stricat.

Eu privesc toate acestea nepăsător, uitându-mă într-o doară la greierele ancestral. Cu mâinile în buzunare, fluier şi eu ca şi el, a nepăsare.

De ce să-mi pese oare?

Atârn privirea de norul acela mic şi gândesc a primăvară. Sunt mic în mine‚ şi în jur totul pâlpâie a viaţă! Oare a existat vreodată un început sau toate au fost dintodeauna aşa?

De fapt, nu-mi pasă. Gust clipa, momentul, ora şi ziua. Le gust fericirea existenţei, chiar dacă ele sunt atât de mici faţă de ce este atât de mare. În fapt, poate ele nici nu există.

De ce ar exista înainte sau după ce nu voi fi eu? Oare există acum când sunt eu? Nu sunt prinse pe acea roată a timpului sau înfăşurate pe curbura universului şi eu cred că sunt eu şi cu ele aici?

Iubesc oare acum sau în secunda următoare pe care nu am timp să o remarc că trece? Şi aşa mai departe, dacă meditez, nu am timp să-mi dau seama că timpul trece. Important este să gândesc simplu că iubesc şi că traiesc. Dar uite că nu se poate, grăuntele, fărâma aceea mică din spatele ochilor, nu mă lasă, mă atenţionează!
– Nu fii laş, îmi zice, meditează! Conştientizează! Crede!

Chiar dacă vreau să fiu nepăsător, nu pot, căci exist. Oare la toţi există acel grăunte? Mie mi se pare că nu. De fapt, asta ne şi diferenţiază. Important este să fie cât mai mulţi cu acel grăunte care să nu îi lase în pace, căci dacă majoritari sunt ceilaţi, ne-am dus pe copcă. De fapt, acum, aici unde trăiesc eu, nu pot să spun că noi suntem cei mulţi, cei cu grăunte care să nu ne lase în pace.

Bat cu piciorul în pământ. E tare. Nu sună a tobă. Dar pot şti că nu sună! Pe partea cealaltă poate se aude.
– Care parte?
– Cealaltă, paralelă cu noi?
– Poate de aceea nu aud. Parcă simt suflu de primăvară.

Ce-mi pasă! Mă uit în sus şi văd soarele. Văd un soare simplu, dar atât de frumos că nu am cuvinte. Dar de ce mi-ar trebui cuvinte?

Mă gândesc…

Poate dincolo de el, tot aşa ca şi mine, acel greiere cântă odă universului şi nu are nevoie de cuvinte. De fapt, cui să spună şi de ce? Nici nu ştie că existăm. El cântă pentru el. Şi sare de pe o stea pe altă stea.
– Măi să fie! De aceea vedem noi ceva luminos cu coadă!
– O fi el?! Este tare frumos! Este frumos de univers.

Văd o pasăre zburând şi lăsând urme de timp pe cer. Albastru de cer minune în cupolă.

Ce număr de nesfârşite clipe au stat să vadă acest albastru şi mă întreb: de ce? Noi nu eram, el mai albastru şi mai frumos era. Şi multe au fost mult mai frumoase.

Pentru cine oare? Şi negrul pământului are frumuseţea lui, bineînţeles, fără gunoaie. Oare universul o fi plin de gunoaie? De ce facem gunoaie? De ce, dacă ne place frumosul, aruncăm cu gunoaie? Oare gunoaiele din univers arse se vor prăbuşi acolo şi ele? Gunoaiele noastre unde se vor prăbuşi, căci nu sunt arse? Le vezi peste tot.

De ce folosim cuvinte gunoaie? Le arucăm din noi spre noi. Strivim lacrimi de copil între gene. Aruncăm gunoaie din gânduri murdare în inimi, cuvinte gunoaie grele. De ce să murdărim creând suferinţă?

– Uite cum m-am jucat cu grăuntele acela din spatele ochilor. Vezi? Uită-te mai sus! Uite ce am spus până acum.

Poate nişte gânduri încâlcite, greu de descâlcit sau aşa mi se pare mie! Dar spun că poate au şi ele rostul lor, în încâlceala minţii mele. Vreau ca şi alţii să încerce să le dea de rost şi să le descâlcească. Poate vor prinde un fir şi vor fi luaţi pe roata căruţei timpului. Poate au de câştigat! Poate se vor duce într-un univers paralel. Nu-i va mai păsa. Acolo poate nu sunt gunoaie.

Acolo este El! Nu vor avea voie să facă gunoaie. Mă gândesc că şi în capul meu or fi gunoaie. Or fi numai la mine? Oi avea eu cele mai multe? Da, dar eu nu arunc cu gunoaie.

Ei, să las treaba cu gunoaiele… Prea mult vorbesc despre ele.

Era duminică şi astăzi este luni. Care luni, cea de dinainte sau cea de după? Cine ştie precis şi poate să o dovedească? Iar sunt în dubii… Merg înainte sau merg înapoi? Sau nu există nici înainte nici înapoi? Atunci ce există? Unii ştiu sigur că merg inapoi. Noi!
De alţii ştiu sigur că nici nu există. Sunt paraleli cu lumea noastră. Oi fii şi eu paralel şi nu ştiu? De ce oi fi eu omul aşa de multor întrebari?! Prost trebuie să fiu că nu le pot afla răspunsul. Şi suflu cu năduf. Vă spun sincer, chiar sufăr!

Unii zic:
– Bă, te-ai ţicnit? Asta-i lumea! Las-o aşa cum este! Ce vrei tu nu se poate!

Poate au dreptate! Sunt un ţicnit! Dar grăuntele tot nu-mi dă pace. Parcă mie mi se pare ca alţii sunt ţicniţi.

Sunt ţicniţi că nu le pasă. Nu le pasă de nimic. Nu le pasă de ţară. Nu le pasă de gunoi, nu le pasă de prieteni, nu le pasă chiar de rude, nu le pasă nici de ei. Vor să posede totul, chiar şi pe ei. Să fie ei ai lor. Să se cumpere ei pe ei. Să se fure ei pe ei. Şi se întind de nu crezi că se vor termina.

Ei cred că nu vor muri. Dar vor muri. De aceea iese din planetă mâna gigantică. Pentru a cere îndurare… încovoiată a milă… acolo unde era odată pumnul…

Dumnezeu creatorul ne aşteaptă pe cei buni!

Text de Viorel Muha

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Se încarcă...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Alte articole pe subiecte similare



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook