26 decembrie 2008

Inorogul gheţurilor albastre

De sus privirea-mi în stele minuscule cade cu aripi de alb haotic în amintirile clădite-n drumul timpului, cetind ceaslovul iernilor trecute. Aud glasuri de cor cristalin ce răsună-n văile amintirilor copilăriei mele, acolo, undeva, în trecutul îmbrăcat în iarnă, cu parfum de brazde din ape de fulgi netopiţi. Cu alb-albastru de gheaţă-n gândurile mele cuprind orizontul şi cerul mi se deschide. Aplec al meu suflet peste florile iernii scrise pe cerul lumii în cuvinte sfinţite.

Citesc în obrazul celui care încet ridică steluţa–n mâna mică, roşul merelor din verile adunate-n secole trecute. Colindul albastru al gheţii răsună şi roşul de suflet fierbinte se aude înaintând prin omătul mare în ghetuţe mici, ce cu ele, drumuri pe la porţi străbate, El, copilul lumii, care ne anunţă că este venit în lume. Arunc de pe mine mantaua iernii ce-n fulgi albi argintiu luceşte şi pun lemnele bunicii în soba trecutului care arde-n amintiri. Deschid aburii de geam ce-n gheaţă poartă florile inimilor pure şi prind dinspre poarta colindului, sunetul ce vine.

Pun în balanţa trecut-viitor sufletul meu, care prin gânduri rătăceşte cu bucurie-tristeţe şi plânge ce a fost în regrete sau în bucurie că-n timp trecut trăirile sau dus. Suflete care nu mai vin sau care au plecat, fără întoarcere poate, îmi agaţă inima în cuiul neliniştilor din casa vieţii. Coloana vieţii mele stă dreptă, nu se apleacă în vitregii de soartă. Speranţa rămâne-n lumea ce-n viitor va-n-vinge, prin ramuri noi de neam şi reînoită vigoare, fără negreală de timp ce alb încă întinează.

Mă aud pe mine prin toţi şi vreau sa fim unire. Cred că Mioriţa a plecat undeva şi nu vreau să mai vie. Aud prin glasuri brazii lovind vântul şi munţii strigând a tăcere. Aud văile satelor din gândurile mele prin fumul alb ce fuior spre albastru cer de gheaţă trimite, buna vestire a unui nou început. Trec încă o crestătură de viaţă scrijelită pe toc de timp, încă un an în răbojul vremii vieţii noastre. Simt cum altarele cântă pe cuprinsul credinţei noastre prin lemnul ce rezonează în glasuri de cor, cu buze care vorbesc de linişte şi suflet, spre împăcare.

Sărbătoarea simt că trebuie să fie şi-n cel ce poate şi-n cel fără putinţă. Să dăm, prin faptă şi cu bucurie, fericire sufletelor ce-n durere aşteaptă mântuire la nedreaptă soartă. Să deschidem porţi de suflet şi inimă, să fie casă de oaspeţi. Simt că trebuie să alungăm oboseala din vremuri şi neîmpăcarea pentru tot ce vine. 
Colţuri de lumini străbat uliţe sau străzi de nopte, prin mii de lumini colorate. Fiori de nelinşti dinspre trecut mă cuprind în cleşte de gheaţă. Simt singurătatea cum strigă-n multe suflete, căutându-şi perechea. La mese, pahare se înalţă-n rubinii licori scăldate. Frumoase zâne şi inorogi, în straie de sărbătoare îmbrăcaţi, cântă împreună. Păr alb argintiu se apleacă spre darurile ce trup şi suflet fericesc copii, nepoţi şi lumea toată.

Simt cum prin clipe magice încet trecutul pleacă şi viitorul vine. Vreu să fiu în fiecare clipă, mai bun şi mai în faţă cu o altă clipă. Doresc să pot aduna totul într-un mic pumn de copil, suflet curat, neîntinat, şi să fac dar tuturor cerul albastru şi cristalin ce-n nori de puf de zahăr clipeşte fericit, spre noi. Primăvara ce renaşte prin stele în înalt de cer şi-n noapte, dăruindu-ne adieri de parfum de flori cu chipuri nenumărate, zâmbet şi parfum de puritate ce colorează şi înobilează privirile noastre ce se reagăsesc prin ea. Vara ce pârguişte spicul de grâu, punând apoi cea mai albă pâine pe mesele tuturor, apoi toamna, mama bogăţiei noastre, bucurosă să ne dăruiscă bob de miere-n strugure fermentat, prin vin. Galbenul de gutuie şi parfumul copacului care prin mere şi auriu de pară, cu parte-n roşu ruşintă, ascunsă după frunza lată, să ne îmbie să gustăm zemoase licori din pământ de ţară, bogată. Doresc să adun în mâna copilaşului albul tuturor zăpezilor iernilor trecute peste acest neam, bucuria şi fericirea la un loc, pentru ca toate acestea să ne spele de păcatele timpurilor noastre.

Inorogul alb al gândurilor mele mi-a şoptit că a venit vremea să ne trezim din răceala gheţii albastre şi să punem o floare pe gheaţă acolo, sus, mai pură şi mai curată, semn că existăm şi durăm prin fiecare an ce trece, pe aceste plaiuri de basm.

Se lasă liniştea şi-n vorbe de oameni mari de state sau când ceasul timpului vorbeşte prin ultimile clipe care bat la poarta noului an ce vine, inorogul gheţurilor albstre îmi spune că vesteşte-n lume, prin multe glasuri, un „La mulţi ani!”.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 3 voturi
Încarc...

3 thoughts on "Inorogul gheţurilor albastre"

  1. adriana voinea spune:

    De catva timp,port lungi si mute dialoguri cu un copil chircit intre ani ,lucruri ,probleme de oameni mari , tigai ….sacose si alte multe ce imi umplu sufocant timpul ..De fapt ,gandurile mele tipa mocnit , el ,copilul imi arata numai cat ma intorc spre el candoarea ninsorilor ramase fara ani ,prin care ratacesc cerbii dintr o poveste in alta ,intr o sfasietoare mahnire a vrajei pierdute !La multi ani ,voua impatimiti ai magiei cuvantului!copii nemuritori prin vis!

  2. Ileana spune:

    Framantarea sentimentelor pure ,al omului ce daruieste ,e redat cu multa insufletire!La Multi Ani!

  3. SIBILLA spune:

    La Mulţi Ani, cu bucurii, sănătate, împliniri, Lumină!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook