Ultimul vis
Viaţa mea… poveste nesfârşită, scrisă cu vise de-a lungul timpului. În copilărie, visele aveau gust de ciocolată… bucăţele mici, rupte din sufletul mamei şi mângâiate de mâinile ei calde. Ce dor îmi e de copilărie… când visele mele aveau aripi de fluturi… fluturi de catifea poleită de aurul speranţelor din sufletul meu. Totul avea iz de poveste cu feţi frumoşi şi ilene cosânzene… pană când visul iubirii s-a destrămat. Avea aripi de carton, muşcate de vânt şi arse de soare, iar lacrimile mele nu au reuşit să-l salveze.
Am vrut să mă răzbun şi am zburat pe un câmp numit viaţă… iar câmpul s-a umplut cu maci… Părea că pe cer o altă stea răsărea… era steaua mea. A luminat ani de-a rândul obrazul tău. Aripile mele ţi-au mângâiat adesea visele. De ce oare nu mai găsesc puterea de a zbura, de ce aripile mele sunt atât de grele? De ce iubirea din sufletul meu nu mai umple câmpul cu maci?
Visele mele s-au transformat în visele copiilor mei… au acelaşi gust dulce de ciocolată, dar sunt tot bucăţele mici, rupte din sufletul meu. Mi-aş fi dorit să pot face mai mult pentru ei. Ciocolata sa fie o inimă imensă, care să le îndulcească visele. Aurul speranţelor din sufletul meu s-a scuturat… lanţuri grele îmi încătuşează sufletul.
Aş vrea să mai pot zbura măcar o dată… să mai găsesc în mine puterea de mă ridica la Soare, să-i mulţumesc pentru secundele de fericire sărutate de pletele lui… şi care, dacă nu au format niciodată un întreg, cel puţin au existat. Aş vrea să mulţumesc stelelor şi mamei lor, Luna, care mi-au legănat adesea visele şi au făcut ca durerea din sufletul meu să nu mai doară. Drumul e lung. Nu ştiu când voi ajunge acolo. Poate când aripile mele vor fi cenuşă, iar sufletul meu se va fi transformat în jar. E însă ultimul meu vis… să sărut Soarele şi să îmbrăţişez Luna, purtată pe braţe de stele.
1 voturi
Încarc...