Frânturi de vise
Frânturi de vise alunecă duios din taina sufletului meu, îmbrăţişând gânduri nerostite ce nasc simţiri curate şi văpăi de iubire. Rezemată de tâmpla timpului, privesc cu ochii imaginaţiei dansul ireal al viselor. Îmi alung sufletul să hoinărească şi să-mi aducă-n dar fărâme de trăire.
Cai albi îmbrăţişează marea în valuri de mătase. Fecioare despletite, năluci diafane, alungă noaptea în hora dansului ceresc…
Secunde de speranţă se scurg rugător în clepsidra timpului. Curcubeul sufletului, împletit în culorile iubirii, răsfrânge în inimi amorţite văpaia trăirii. Aripi de pasăre albă taie albastrul cerului în raze de gânduri…
Lacrima cristalină izbucnită din întunericul pământului plânge duios, alunecând cântec de dor în trup de izvor. Scânteie de iubire străfulgeră trup de lut împietrit în secunda netrecută a timpului. O rugăciune, înger cu aripi de lumină, călăuzeşte spre Tatăl strigăt de chemare. Serafic chip de copil licărind în priviri de rouă, puritate…
Toamna uită pe ram o frunză şi mie mi-e frig în suflet. Soarele îşi însângerează apusul, murind Lunii din iubire, zi după zi…
Visele pământului stau ascunse în fiinţe de lut. Lacrima de durere striveşte între gene cuvinte nerostite…
Inima-mi aleargă spre mâini întinse! Primeşte-mă, Iubire!
Palmele brăzdate de viaţă ale bunicii, mângâie obraz de copil…
Primăvara născută din verde şi soare îmi adie speranţă în zâmbet. Din oceanul neplâns al sufletului, am smuls o lacrimă pentru tine, Iubire! Dimineţi înnrourate adapă zori de zi, muguri însetaţi de primăvară…
Mare învolburată a gândurilor, alungă-mi furtuna strigătoare în fulgere de lumină şi tunete asurzitoare şi lasă-mi pescăruşii să-şi danseze zborul în înalturi!
E noapte, luna, crăiasa cerului înalt, îmi ţese vise în stele căzătoare-n suflet. Cuvintele curg în lumină, ard de nerostire, renasc din propria cenuşă, doar pentru a rosti în taine neînţelese de suflet, frânturi de vise…
1 voturi
Încarc...
Infinitul mare si mic se regasesc in creatia lui.
Creatia lui care sintem noi, noi asa cum venim de undeva si ne ducem undeva. Si in acest univers care este situat intre infinitul mare si infinitul mic, se regaseste o Ea sau un El, sensuri de creatie din primordialul facerii lumii, lumea noastra.
Amindoua aceste infinturi, nu pot cuprinde infinitatea creatiei, creatia lor, adica noi. Dumnezeu a coborit in noi, in sufletele noastre, ridicindu-le mai presus decit sensul creatiei. O ea, aici, prin frinturi de vise, cauta sa atinga unul din aceste universe de infintate.
Există două posibilităţi…
Acest text poate fi ţesut doar din clişee – conştiente sau nu – aglomerate în doar câteva rânduri numai de dragul de a scrie un text… Să sperăm că nu… Ar putea fi citate drept clişee: cai albi, năluci diafane, fecioare despletite, lacrima cristalină, luna, crăiasa cerului înalt…
Cealaltă posibilitate: frazele de mai sus constituie doar concluzia intelectualizată – deci formulabilă înăuntrul limbajului – a unor trăiri conţinute şi sublimate mai mult timp… În acest caz sintagmele de mai sus constituie in fapt formule de fixare a alchimiei sufleteşti proprii în tipare recognoscibile cititorului… Limbajul ne limitează, dar, în acelaşi timp, ne delimitează…
Omul este intodeauna o mare tacere. El acumuleaza valori sau sensuri functie de acuitatea simturilor sale, a capacitatii reactiei cu mediul inconjurator si functie de procesarea simturilor in cuvinte.
El, omul, o Ea, sau un El, depoziteaza viata. La unii tacerea si unele timiditati motivate, determina acumularea peste mult cit pot percepe marea majoritate a semenilor sai, sentimente traite in tacere.
Si vine timpul cand acea tacere dispare, nu mai este.
Tacerea devine cuvint scos greu din adicuri, cu lacrimi, durere si multa suferinta adunata. Unii nu au viziunea sa perceapa acest aspect al vietii noastre. O Ea, Mirela, ne daruieste peste ce multi nu percepem.
Si poate tocmai aceaste taine de cuvinte numai de ei intelese si celor asemanatori lor ca putere de simtire, ii face puternici si increzatori in viata.