Despre nostalgii
Îmi amintesc că odată fusesem singura persoană din bloc care ieşise afară ca să vadă o eclipsă de lună. Ceva liniştit şi măreţ se întâmpla între aceste două lumi şi nimănui nu părea să-i pese. Am privit intens acel glob ocular care-şi întorcea, parcă, cristalinul de la mine şi m-a năpădit tristeţea; acea tristeţe a lucrurilor frumoase care mi se întâmplă ca prin vis şi pe care cea mai adâncă înţelepciune a sufletului îmi spune să nu le cer, să nu le opresc, să nu le ating…
„A alege un mod de viaţă înseamnă, de fapt, a alege nostalgia cu care poţi trăi”, citeam undeva. Şi te gândeşti că alegerea în sine este un act de voinţă, conştient, dar nostalgiile apar mult mai târziu. Nu tu alegi între ele, cumva ele te aleg pe tine. Sunt asemeni unor amintiri dintr-o altă viaţă, a unor vise stranii, pe care le-ai pierdut fără să fi ştiut. Sunt asemeni unor îmbrăţişări scufundate într-un ocean albastru, în care fiecare mişcare înspre tine însuţi devine o fâlfâire fluidă de aripi.
Atunci mi s-a făcut teamă că nu mai ştiu în ce punct al vieţii am ajuns. Îmi venea să mă aşez pe marginea trotuarului şi să plâng, ca un copil rătăcit. Uneori, aveam viziuni despre mine însămi, le percepeam ca pe nişte reflexii în oglindă, din mers. Dar a venit o vreme când n-am mai putut deosebi plânsul femeii după bărbat de cel al omului după Dumnezeu…
Aveam nevoie să trăiesc! Oare câte lucruri nu observasem, lucruri care se întâmplaseră în preajma mea, lucruri mici, simple şi fireşti prin care Dumnezeu mi-a ieşit în cale; lucruri pe lângă care am trecut în grabă, absorbită de gânduri amăgitoare? Ele, gândurile amăgitoare, sunt adevăraţii cronofagi. Indiferent cum alegi să trăieşti, ceva se pierde din vedere, ceva rămâne netrăit. Atunci, ce este de făcut? Nu ştiu, dar dacă într-adevăr eu am făcut alegerea, atunci am ales să trăiesc cu nostalgia acelei eclipse de lună şi să-mi amintesc mereu lumina unei după-amieze de toamnă, mirosul unui măr, al pâinii coapte, mângâierea bărbatului meu…
Eseu de Silvia Velea
4 voturi
Încarc...