Despre rugăciune
Atunci când eram pe punctul de a pierde pe cineva drag, când doream să înlătur un rău făcut altcuiva, când voiam un bine pentru altcineva, mă rugam lui Dumnezeu. Nu era o rugăciune obişnuită. Nu ştiu ce imbold tainic mă îndemna, în rugăciune, să aduc, de fapt, un sacrificiu de sine. Dacă acea persoană avea nevoie de sănătate, ofeream puţin din sănătatea mea, dacă avea nevoie de bunăstare materială, îl rugam pe Dumnezeu să ia din câştigurile mele viitoare, dacă avea nevoie de un succes, îi ceream să-mi rezerve mie un eşec. Dacă avea nevoie de un an de viaţă, anul acela să mi-l scadă mie. Aşa simţeam că e cinstit. Când cer pentru mine, Dumnezeu să-mi dea de la El, dar când cer pentru altcineva, să ia de la mine.
Într-o seară, m-am rugat iarăşi pentru altcineva. Am rămas descumpănită, când mi-am dat seama că nu mai pot dărui de la mine ceea ce doream pentru acel om. Am avut sentimentul unui echilibru perfect şi fragil, de parcă aş fi fost un eşafodaj din cărţi de joc. O singură piesă clătinată şi s-ar fi năruit. Mai cumplit decât asta a fost înţelegerea faptului că orice fărâmă luată din mine nu mă împuţinează doar pe mine; ea se răsfrânge asupra altui om, care are nevoie de mine. De la el iau, de fapt, ca să dau altcuiva, nu de la mine.
Mi s-a făcut teamă. Teamă că între bine şi rău este o graniţă neînţeleasă şi periculoasă, pe care adeseori am negociat-o cu Dumnezeu. În acea seară m-am rugat pentru acel om, ca de obicei, dar a fost prima oară când am înţeles că, de fapt, mă rugam şi pentru mine.
4 voturi
Încarc...
Superb eseul despre Dumnezeu şi rugăciune.
Şi eu sunt credincioasă şi merg frecvent la biserică.
În rugăciunile mele,
nu cer niciodată nimic pentru mine,
decât dau slavă şi mulţumesc pentru toate bunului Dumnezeu.
Numai bine!