Prin clasa a şaptea, am descoperit puterea reputaţiei. Eram cunoscută ca o elevă conştiincioasă, cu lecţiile întotdeauna învăţate, cu braţul ţâşnind ca un arc întins deasupra capului şi degetele fluturând disperat în aer la fiecare întrebare a profesorilor. Într-o zi, însă, nu mai ştiu din ce motiv, nu am învăţat pe dinafară o poezie care ne fusese dată ca temă pentru acasă. S-a întâmplat ca orarul din ziua aceea să conţină două ore de română, una după cealaltă. În timpul primei ore, profesoara a făcut măcel prin catalog din cauza acelei poezii. Aproape nimeni nu o învăţase. Când a sunat sfârşitul orei, ea a cerut ca numai cei care învăţaseră poezia să iasă în recreaţie, ceilalţi să rămână în bănci. S-au ridicat vreo trei eleve, care fuseseră ascultate şi demonstraseră că o ştiu, şi încă alte două. Dintr-un imbold tainic, vecin cu panica celui încolţit, m-am ridicat şi eu. Am privit-o în ochi pe profesoară, fără sânge în obraji, şi am ieşit din clasă cu mersul ţeapăn. Profesoara n-a schiţat niciun gest de neîncredere, ba chiar mi-a zâmbit aprobator.

Afară, m-am rezemat de perete şi am început să tremur. Ce aveam să fac dacă eram prinsă? Nu era mai simplu să rămân în bancă şi să mărturisesc tacit că nu o învăţasem? Dacă în ora următoare mi-ar fi cerut să recit poezia, cum ar fi reacţionat profesoara ştiind că am minţit-o cu sânge rece? Am avut noroc. În ora a doua n-a mai ascultat pe nimeni. Dar eu n-am mai putut să mă opresc din tremurat.

Fără să fiu foarte conştientă de importanţa a ceea ce descoperisem, am înţeles totuşi că reputaţia este bună. Am muncit din greu s-o dobândesc şi m-am bucurat de roadele ei atunci când am avut nevoie, ca de o rezervă de hrană pe timp de foamete. Apoi, viaţa m-a silit să cunosc şi reversul medaliei, al reputaţiei proaste, în care orice ai face, oricât te-ai strădui, dacă ai pornit cu stângul într-o situaţie sau relaţie, nu te vei bucura niciodată de acelaşi prestigiu. Am cunoscut aşadar nedreptatea cu ambele ei feţe, a reputaţiei bune şi a reputaţiei proaste. E multă vreme de când ştiu că roata se învârteşte continuu şi că aceia care sunt azi pe cai mari, mâine vor brăzda măruntaiele pământului şi invers. Nu mai contez pe reputaţia mea. Încerc să fac lucrurile în aşa fel încât să nu-mi mai fie niciodată ruşine de mine însămi.

Eseu de Silvia Velea

7 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Eseuri
2 comentarii »