A fi profesor
Paradoxal, una dintre problemele învăţământului actual este faptul că se face în masă. Este ideal ca toţi oamenii să beneficieze de educaţie, însă apare un efect pervers: a dispărut mândria de a fi la şcoală. De vreme ce este obligatoriu să te înscrii în sistemul de învăţământ, cel puţin până la un anumit nivel, este foarte greu să simţi acest lucru ca pe o virtute şi, mai ales, ca pe o motivaţie. Nici chiar a absolvi o facultate nu mai este mare scofală acum, în condiţiile în care candidaţii sunt admişi pe baza unei chitanţe şi sunt licentiaţi pe baza unui test-grilă. Aşa se face că tot mai mulţi trec prin şcoală doar ca să bifeze în CV rubricile corespunzătoare.
Din câte am citit, cred că înainte de Al Doilea Război Mondial atitudinea elevilor faţă de învăţătură era diferită. Erau, desigur, ca şi acum, unii mai isteţi şi unii mai grei de cap, unii mai silitori şi alţii mai leneşi, dar simţeau o mai mare responsabilitate a prezenţei lor în clasă, o mai mare datorie faţă de sacrificiul părinţilor de a-i ţine la şcoală, o mai mare însemnătate a efortului lor de a învăţa. Şi mai era ceva: o magie a lucrurilor învăţate. Acum, copiii sunt asaltaţi de informaţii şi sunt mai greu de impresionat. Însă se poate! Poate sarcina cea mai importantă a profesorului modern este să-şi impresioneze elevii, să le spargă crusta indiferenţei, să-i facă, măcar pe câţiva, să-şi dorească să afle mai multe.
Ideea că treaba profesorului este să predea devine depăşită. Se pot face lecţii predate mult mai bine pe DVD. Singurul motiv major pentru care vor mai exista profesori este relaţia umană, de grup şi individualizată, pe care o pot avea cu elevii. Profesorul bun este cel care se implică în primul rând sufleteşte şi doar mai apoi intelectual.
Nu-mi mai ţin minte toţi profesorii, nu mai ştiu mare lucru din ce-au predat, dar mi-i amintesc pe aceia pe care i-am admirat (şi încă o mai fac), fiindcă niciun lucru nu li se părea prea greu sau prea puţin pentru ca eu să învăţ. Şi cele mai simple gesturi ale lor deveneau ieşite din comun prin dăruirea copleşitoare care le anima.
Eseu de Lucian Velea
5 voturi
Încarc...