Solitudine… aleile parcului se desluşesc anevoie în lumina care se prelinge în braţele nopţii. Paşii îmi măsoară, cu ticăitul unui minutar, gȃndurile. Umbra se preface în forme diforme, însoţindu-mă ca un prieten credincios care nu are nevoie de cuvinte să asculte tăcerea.

Litere bolnave se învălmăşesc de la Z-ul alfabetului către A şi înapoi într-un dute-vino năucitor, fără noimă. Cuvintele bolnave devin fluidul lacrimilor care se sparg rătăcite pe dalele de piatră cu vuietul apei încuiată în fiinţa lor lichidă.

Simt cum clepsidra timpului s-a spart în dune de nisip. Aproape că îngrop degetele în miliarde de fire galben-aurii, strângănd cu deznădejde clipele netrecute, amalgam cu cele ce vor veni.

Simt cum timpul sângerează în deşertul gândirii… devenind fluid din nori, ploaie ce spală cuvinte, spală urme, paşi, lăsând în urmă totul curat pentru un nou început…

Cuvintele dor… întotdeauna dor atunci când sunt bolnave, atunci când sunt spuse ca să întindă plaga bolii lor şi în alte suflete. Rănesc… iar în astfel de momente drumul pe care merg pare o întortocheata răscruce, o întretăiere de căi fără indicatoare sau borne kilometrice.

Ridic privirea către cerul nopţii. Printre crengile copacilor cu frunze de verde crud al primăverii văd două stele rostogolindu-se în adâncu-mi, acolo unde în non-sensurile inimii nu există cuvinte, acolo unde rana este încă sângerândă de tăişul sentimentelor inventate pe care le-a primit ca pe o lovitură de graţie aplicată luptătorului învins din ring, fără milă.

Cerul ştie să plângă şi viu, cu lumină prin stele. În jurul meu, scoarţa copacilor cu trunchiuri ce par de hârtie păstrează încă urma şerpuitoare a tristeţii în răşina lacrimilor care spală usturător, dar apoi usucă sentimente în ierbarul amintirilor. O bancă, o piatră şi căteva fire de iarbă sunt tot tabloul deznădejdii mele.

Am inţeles, târziu, în noaptea gândirii, că timpul va cicatriza rănile cuvintelor, le va vindeca sau nu. Am înţeles că durerea este anticamera bucuriei la fel cum apusul există pentru a muri răsăritului. Îmi răsună în timpane, ca o voce de departe, din trecut, cuvinte înţelepte rostite cândva de un profesor: în viaţa există momente în care vedem negru, trist, în care ne zbatem în negura trăirii, însă din toată această negură răsare o lumină, o scânteie, o bucurie care anulează tot întunericul… pentru aceste scântei, stele călăuzitoare, mergem pe drumul vieţii.

Adun cuvintele descompuse şi literele bolnave şi le îngrop în cutia Pandorei să le fie vindecare şoapta speranţei… şi frunza verde a primăverii… din noi…

1 voturi

Încarc...

Publicat de Mirela Nicoleta Toniţă in Eseuri
3 comentarii »