19 februarie 2008

Nevisări

Încropesc din secunde ruginite minutarul lipsă de pe ceasornicul celor douăsprezece ore trecute suspect de repede pe lângă viaţa mea. Mă afund în tăcerea chemată spre mine.

Tac… să-mi ascult ceasul inimii cum roteşte nenumăratele minutare în sensul de stânga spre dreapta, anapoda, răvăşind lumea din secundă în clipă şi din veşnicie către neputinţă…

Crestez pe o coajă de portocală, rămasă de la masa orizontului, un ceasornic de cuvinte, să nu-mi mai recunoască timpul zilele care mor în amintire.

Ţesătura cuvintelor, albită de pietrele râurilor, plânge în litere de alb în roşu şi destramă vorbe neînţelese către pridvorul sufletului meu. Înfricoşată, strâng cu privirea cioburi de răsărit uitate pe retina orizontului, ca icoană vie a două inimi analfabete de cuvinte, exilate în pustnicia tăcerii.

Găsesc printre atâtea păsări negre, scrise cu gândul pe cer, o pasăre doar albă, străjer în temniţa farului din marea de lacrimi a ochiului meu drept. Cer păsării albe o pană şi alerg pe urmele lăsate de valuri să-mi caut îngerul rănit. Simt că inima îi mai bate doar într-o metaforă, împărăţia drumurilor uitate mă alungă din rătăcire în rătăcire.

Ţes cămăşi din pânză albă de cuvinte să îmbrac doar o imagine rămasă sângerândă într-o doar inimă de înger. Îl caut… Pe drumul paşilor lui, adun literele picurate din trupul cuvintelor. Alerg după un pantof pierdut de o cenuşăreasă evadată în altă poveste.

Pe malul unei ape, doar un pian mai cântă valurilor serenada tânguitoare a rugii sirenei despletite… cântă în aşteptarea marinarului rătăcit pe cărările pământului.

Cuvintele zac răsfirate pe frânghia gândului care îşi descoase sentimentul din litere stinghere, uimite de lumina vreunui soare rătăcit în privirea tâmpă găsită într-o fotografie veche, rămasă agăţată de peretele sufletului meu.

Alerg către o zare să cuceresc o ultimă redută a unui vid rămas străin de univers. Caut în lemnul mâncat de cariile vremii, un semn al sevei ce spunea odată poveşti de dor la umbra unei frunze uitată dintr-o iarnă în primăvară.

Speriată alerg spre mare, caut epava arcei lui Noe, să număr cuvinte încă neinventate, părăsite în pana unui pescăruş care mai purta încă în irişi o palidă lacrimă, neplânsă şi rămasă sau nu, dintr-un potop uitat în zarea care uneşte inima cu lacrima… în mare.

Ma cheamă, albastru, o scoică să-mi dea de ştire că o sirenă a adormit în pădurea de alge pe malul unui râu banal de albastru.

Mi-am pierdut cuvântul din piatra lanţului ce-l purtam la picior, l-am văzut sângerând în litere când paşeam, schioapă, către un nor din viitor!

Oarbă de ultima luminare a licuricilor îngropaţi în vara şchioapă de o lună, cer soarelui o eclipsă, să-mi ascundă umbra paşilor străini de pământ.

Speriată de goliciunea ideilor, mă acopăr cu sinonimul nudului respirând sacadat în ritmul întunericului care-şi întinde mâna să ia tributul luminii ascunse într-o privire ce pleacă rănită de pe retina unei stele să moară înţepând mortal o inimă nebună de cuvinte…

Am uitat să mai am nevoie de iubire, cuvintele zac străine pe alte buze, iar îngerul meu îşi caută litere deşirate din fire de nor prăfuit pe drumul soarelui. A uitat că zburând, tânguirea literelor se aude de dincolo de alfabet, doar cenuîşa mai înviid pasărea Pheonix… Şi numai un arhaism denaturat în neologism îl mai desparte de piatra filozofală a rostirii, pe sensuri inverse ale drumului de timp. Nu stie să zboare fără o pană, iar eu am lipsit nemotivat de la lecţia croirii aripii cu şapte pene fixe. Nu-mi rămâne decât să scriu cu pana străină de zbor, rugăciune către o aripă pansând-o cu aminul balsamic şi să inventez cuvinte rătăcite din rătăcirea mea, iar cerului să-i cer un copil să înveţe îngerul să zboare.

Am îmbrăcat ultima cămaşă cu amintirea unui înger pe care l-am dăruit chemarii unui copil. L-am pus împărat peste cuvinte şi lacrimi, iar eu am rămas pe malul râului care plânge în litere albe şi roşii, să deşir firul nopţii către dimineţi care îmi răsar încă aripi de înger, până într-o zi…

Doar vântul sparge în faldurile unei perdele mâncată de moliile cuvântului, o cupă în care vinul îşi părăsise culoarea din roşu către apă, străin de ţigara rămasă nestinsă la marginea unei file în care încă se mai citesc cuvinte… ale acelui trecut pe acolo… în ecou ce se evaporă, lăsând nerostită ruga iubirii… şi eu, o nălucă înfricoşată de ricoşarea mortală a unor cuvinte rătăcite de înţelesuri…. şi stoarsă de gânduri… adorm… cu un gând la steaua mea…

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Încarc...

One thought on "Nevisări"

  1. Viorel Muha spune:

    Aduc din dacica sarmisegetuza, din moara de apa, din culmi de munti, o picatura de pinza alba de neam de timpuri uitate. Aduc fecioara ce dans in scena pune, in balet subtire si`n trup de frumusete tainuita, din pesterile lui Decebal. Coboar din litere rostite cusma de haiduc in Pintea zilelor noastre, ce ar trebui sa vina si Doamne o… cat o doresc! Sa uitam negriciuni de timpuri si albul… si rosul… la loc de cinste si onoare…, sa`l punem. Si pasii timpului sa`i batem in podeaua noastra, astazi, in alb si`n sir de fecioare. Voi cei ce haraziti sa fiti, treziti`va si luminati ca soare! Si`n Martie de primavara, in siret alb in rosu de iubire, pentru voi sa fie, dar de iubire si multa pretuire. 8 Martie 2008

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook