27 aprilie 2009

Fir de iarbă

Am făcut un pas înspre viaţă. Înca un pas… timid, privind curioasă spre ziua de mâine. Am zărit o rază de soare care încerca să-mi lumineze calea şi am zâmbit. Părea mai precaută decât mine pentru că ştia că, de dincolo de nori, lumea se vede cu totul altfel. M-am gândit atunci să o încurajez şi am dat deoparte tristeţea zilei de azi. Doar pentru un singur pas înspre mâine. Am surâs şi eu, şi raza de soare. Pentru o clipă, lumea mi-a apărut învăluită în iubire.

De fiecare dată când doresc să schimb lucrurile rele în lucruri bune, cea mai bună alegere este cea din mine însămi. De fiecare dată când mă simt pierdută, mă gândesc la copaci, la felul lor de a creşte. Trebuie să fii în lucruri şi deasupra lor, numai aşa vei putea să oferi umbră şi adăpost, numai aşa, în anotimpul potrivit, vei putea să te acoperi de flori şi iubire.

Când în faţa mea se deschid multe drumuri, mă aşez şi aştept. Respir cu profunzimea plină de încredere cu care am respirat în ziua în care m-am născut, şi aştept. Stau nemişcată, în linişte, şi îmi ascult inima. Apoi, când aceasta îmi vorbeşte, voi urma drumul ales de ea.

M-am născut într-un loc pe care nu l-am ales eu, însă am o şansă să trăiesc aşa cum am visat. Mă agăţ de fiecare clipă de fericire, dorind să o multiplic. Timpul mi-a fost prieten şi duşman în acelaşi timp, lăsându-mă pe mine să aleg în locul lui, dar mereu am ales ce a vrut el.

Visez cu ochii deschişi sau cu ei închişi, cred în visele mele, deşi mă hrănesc cu idealuri. Trăiesc din lucruri simple şi mărunte, dar ştiu că totul se acumulează. Aş vrea sa fiu o picătură de ploaie; să mor încet, încet, să mă evapor şi totuşi să trăiesc… în căderea mea, să-mi sfârşesc viaţa hrănind un fir de iarbă. Iubirea se află aproape şi totuşi nu ajung la ea, căci sunt un fir de iarbă ce se îndreaptă spre cer… uitând de idealuri. Dacă voi cădea în nisipul fierbinte, poate voi dispărea în neant, sper totuşi în căderea mea să mă lovesc de obrazul unei fiinţe dragi, să-l mângâi şi să-l fac fericit.

E vremea iubirilor din ploi… când ne uităm adesea tăcerile în noi… ne desfătăm din şoaptele ce curg şuvoi… pe buze ce încă nu s-au cunoscut. S-au scurs şi-au secat şi iarăşi s-au prelins, milioane de tresăriri pe fruntea inimii mele-nrourate de focul viu al iubirii. Între zâmbetul cerului şi surâsul pământului, am rămas agăţată ofrandă, doar eu, numai eu, atât. Povara acestei lumi e mult prea grea pentru ca un om să o poată purta, iar suferinţă universului e mult prea mare pentru o singură inimă.

Ceea ce este nou este trecător, ceea ce este vechi este uitat, ceea ce este perfect este dat pradă îndoielii. A fost odată ca niciodată… aşa vom spune despre frunzele ruginii purtate de vântul blând al toamnei, zăpada care va îngenunchea crengile copacilor, florile de cireş care vor umple zilele verzi de martie, nopţile de vară, răcorite de ploi repezi şi de vise. Vom aştepta ca toate acestea să devină poveşti? Va veni odată vremea când în urmă vom privi… am vrea să reînviem totul, dar trecutul se ascunde… nu mai vine niciodată… doar amintirea că „a fost odată”. Cred că nu găsim sens vieţii pentru că trăim prea intens, căutăm prea intens. Pietrele, pomii îl au pentru că nu pun atâtea întrebări.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 5 voturi
Încarc...

Un comentariu la Fir de iarbă

  1. Alexia a spus:

    Superb … nemaipomenit … excelent :D . Felicitari !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook