Despre înţelepciune
Dacă am putea pune condiţii vieţii noastre, sigur am aprecia cum se cuvine frumuseţile şi plăcerile ei? De exemplu, într-o zi mă gândeam ce frumos aş admira eu de pe ţărmul mării răsăritul de soare, dacă n-ar trebui să mă duc în fiecare dimineaţă la serviciu, şi asta în timp ce un răsărit de soare îmi tăia răsuflarea, aşteptând în staţie autobuzul spre locul de muncă. Mă gândeam ce minunate ar fi amurgurile contemplate de pe un colţ de munte, şi asta în timp ce fluvii de nori incandescenţi îmi pârjoleau privirea şi-mi inundau sufletul, aflându-mă în acelaşi autobuz, în drum spre casă. Ce minunat ar fi fost să văd cerul acela greu de miresme, lumini şi culori adăstând deasupra unui pământ înverzit, cu herghelii de cai albi, nu acolo, sfâşiat de clădiri şi biciuit de cabluri. Şi asta în timp ce acel cer se întampla atunci şi acolo, ca un semn, ca un vis sau ca un născut al marelui oraş. Din păcate, momente ca acelea, în care frumuseţea unei zile pare să mă resusciteze, nu sunt decât şocuri electrice; recad în reverie, plecată deja într-o altă lume…
Cu câtva timp înainte am simţit o dorinţă puternică să recitesc Psalmii. Pentru mine reprezintă o sursă reală de poezie. Şi am dat acolo peste un text care m-a făcut să zâmbesc, ceva referitor la înţelepciunea oamenilor şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Şi-n acest text se vorbeşte despre faptul că Dumnezeu le-a făcut pe cele mici ca să le discrediteze pe cele mari, că Dumnezeu se foloseşte de cele care nu sunt ca să le distrugă pe cele care sunt. Prin urmare, nu cred că vieţii îi poţi pune condiţii, nici dragostei, nici frumuseţii. Nici lui Dumnezeu. N-are rost să mă amăgesc că, dacă voi pierde această dimineaţă, Dumnezeu va face alta pentru mine la fel.
Eseu de Silvia Velea
6 voturi
Încarc...