Despre bucuria de a trăi
Când simt că am ajuns la un capăt de drum, că o anumită situaţie de viaţă m-a făcut şah-mat, dărâm piesele şi încep un nou joc. Condiţiile exterioare ale vieţii nu se schimbă, aşa cum nu se schimbă nici tabla de joc, nici piesele, nici regulile, însă tactica va fi alta, înţelegând prin asta atitudinea mea faţă de joc.
Pe de-o parte, sunt zile în care nu găsesc bucurie în ceea ce fac, deşi ştiu că ea există, aşteaptă doar să o redescopăr. De exemplu, mă stresează faptul că trebuie să învăţ şi nu mai am timp de citit beletristică, dar când mă cufund în studiu mă simt fericită. Seara, mă stresează gândul că a doua zi trebuie să merg la serviciu şi nu mai am posibilitatea să mă plimb dimineaţa pe malul mării, dar când sunt la serviciu, mă simt bine. Fericirea nu este în afara mea, ci în mine, şi ea nu alege să se manifeste într-un loc sau în altul, într-o împrejurare sau alta. Să accept să fiu acolo unde sunt sau urmează să fiu, făcând ceea ce fac sau urmează să fac, fără să mai amestec lucrurile, iată secretul fericirii.
Pe de altă parte, uneori îmi place să mă las purtată de împrejurări, să văd unde mă duc ele, ca apoi să dau cu piciorul probabil unor şanse reale. Fie pentru că nu mă simt pregătită, fie din lene, uneori însă şi din plăcerea perversă de a pierde. Normal ar fi să regret, dar eu sunt de-a dreptul fericită, precum calul acela din poveste care s-a scuturat de răpciugă.
Fiecare zi deschide o cale nouă către fericire. În aceeaşi viaţă, nu alta, în acelaşi oraş, nu altul, lângă aceiaşi oameni, nu alţii. Viaţa fiecăruia este o Ţară a Minunilor, cu fiinţe pitice şi fiinţe uriaşe, cu nebuni şi înţelepţi, cu regi şi slujitori, cu ducese şi lachei, cu pragmatici şi visători. Dar câţi dintre noi avem puterea de a ne micşora şi a creşte pe măsura lucrurilor, pentru a le descoperi şi a le înţelege pe de-a întregul? Câţi am trăit fantezia de a pune urechi lungi şi mustăţi unui coleg care nu ne place? Câţi am ascultat serios poveţele unei omizi? Sau câţi ne-am ridicat privirea de pe masa de lucru, întorcând un zâmbet invizibilei pisici din Cheshire?
Eu cred că bucuria de a trăi se păstrează intactă în noi, trebuie doar să o descoperim cu crenguţa de alun şi să forăm în pământul uscat şi tare al prejudecăţilor şi al nemulţumirilor noastre.
Eseu de Silvia Velea
14 voturi
Încarc...
Ai atins coardele cele mai sensibile ale credinţei în existenţa fericirii.Corect ce ai scris, fericirea este în noi.Mai mult cred că nu este nevoie să comentez.
Intr-adevar,”Bucuria de a trai”e o stare de spirit,adica o filozofie a vietii,dar si o necesitate personala,adica o psihologie a ei, prin care,noi oamenii,cautam sa ne regasim pe noi insine,asa cum suntem,cu adevarat,in natura noastra interna,fie pentru a ne cunoaste mai bine,fie,pur si simplu,pentru a ne linisti”angoasele”,si a ne impaca cu noi insine si cu lumea din jurul nostru ,in care existam si noi ca parti.Din aceasta perspectiva duala,”bucuria…”este si o stiinta,si o arta pe care o invatam si o redescoperim perpetuu in noi insine in cele mai diferite moduri de manifestare,de la cele marunte,la cele marete cu adevarat.Si aceste lucruri sunt si limitele noastre,din pacate…