8 iulie 2010

Despre regrete

Silvia VeleaDe fiecare dată când am fost întrebată dacă regret vreo experienţă de viaţă, am răspuns cu mâna pe inimă că nu. Într-adevăr, nu am regretat că am ajuns într-un loc unde nu voiam să fiu, într-o situaţie neplăcută, că am spus un cuvânt sau am făcut un gest care au rănit. Nu mi-a părut rău că lucrurile s-au întâmplat ca atare, ci, puţin timp după aceea, mi-a părut rău că nu am încercat să plec din acel loc, să depăşesc acea situaţie, să spun cuvântul de iertare. Apoi, nu ştiu prin ce firesc, nu am mai regretat nici asta.

Privite dintr-o anumită perspectivă, chiar eu aş putea zice că am făcut o mulţime de greşeli regretabile. Însă viaţa mea n-a fost întotdeauna un răspuns la o întrebare, o reacţie la mediul înconjurător, n-a fost o lecţie de învăţat. Am lăsat fiecare clipă să se prefacă într-un firicel de nisip cu care vântul destinului a sculptat pe „columna” vieţii mele o poveste. O poveste numai pentru mine însămi.

O poveste în care mă văd singură, făcând ordine în camera mea, aşezându-mă în cercul de lumină al veiozei, fără să mă mai întreb de ce-mi simt inima de piatră. Poate că aşteptam să se topească la căldura ei familiară, din nopţile mele de lecturi solitare, sau să fie măcinată de tristeţea care-mi curgea prin vine. Sau poate că răsuflam uşurată, respirând aerul dezamăgirii, fiindcă îmi devenise atât de obişnuit.

O poveste în care mă văd trădată, pe o bancă în parc, privindu-mi durerea în ochi. Privindu-mă şi ea, galben, fix, întunecat. Aşteptând să-i întorc spatele, s-o gâtui, să-i vorbesc, să-i explic, să urlu la ea. Nimic din toate astea n-am făcut. Îi spuneam că ştiu de ce a venit la mine, ştiu din ce e alcătuită, ştiu ce aşteaptă, dar că nu doresc să o schimb, nu doresc să intervin pe lângă ea, să mă identific cu ea, nu doresc să-mi fac din ea nici duşman, nici prieten.

O poveste în care stau cuminte pe scaun şi astept, răbdătoare, să înflorească toate boabele de porumb în ceaun. Amintindu-mi, în acelaşi timp, momente din viaţa mea. Mă gândesc la „ancorările” lui Lazarev, mă gândesc la poezie, la orgoliu, la destin, la eşec şi la împlinire. E un talmeş-balmeş în mintea mea, de parcă ar striga o mulţime pestriţă, în limbi diferite. Numai inima, smerită, se uită la toată babilonia asta în tăcere. O privesc, mă priveşte şi ea. Şi mă întreabă: „Cine mai eşti tu din toate astea?” „Nimic din toate astea nu mai sunt”, îi răspund.

Şi inima îmi zâmbeşte…

Eseu de Silvia Velea

SlabAcceptabilOKBunExcelent 15 voturi
Încarc...

3 comentarii la Despre regrete

  1. Madalina a spus:

    Superba!

  2. Iulia Mirancea a spus:

    Doamne, n-aş fi crezut că am să gasesc pe internet ceva atît de frumos, ca acest eseu! Sublim! Plin de adevăr şi esenţă; dincolo de durere, de eliberare, de speranţă!

  3. aura a spus:

    fara cuvinte

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook