Câţi dintre noi n-am trăit la un moment dat, într-o relaţie sau în mai multe relaţii, impresia că nu suntem înţeleşi? Câţi dintre noi nu ne-am privit partenerul de dragoste, de viaţă sau pur şi simplu interlocutorul cu sentimentul, reciproc adeseori, că unul vede şi celălalt e orb? Şi astfel, încercând să ne facem înţeleşi pentru celălalt, am devenit confuzi pentru noi înşine. N-am mai spus ce aveam de spus, pe drumul drept şi clar al simţirii de sine, ci ne-am angajat să străbatem toate meandrele şi hăţisurile celuilalt, pierzând în fiecare clipă în mărăcinii personalităţii lui câte puţin din mesajul nostru şi din noi înşine, ca să ne trezim prinşi, în cele din urmă, într-o capcană a comunicării.

Un răspuns pe care-l dai trebuie să exprime ceea ce înţelegi tu, ceea ce crezi tu, nu ceea ce poate să înţeleagă sau să creadă altcineva. Un răspuns pe care-l dai trebuie să fie o lămurire de sine, pentru sine, nu pentru altcineva.

Bineînţeles că e mai uşor să nu spunem adevărul când considerăm că celălalt nu este pregătit să-l primească ca atare şi să-l preţuiască. Să nu spunem adevărul celor care sunt convinşi că îl cunosc deja. Să nu spunem adevărul celor care-şi fac iluzii şi nu vor să le fie spulberate. Să nu spunem adevărul dacă interpretarea sa poate crea false aşteptări. Să nu spunem adevărul ca să rănim sau să pedepsim.

Adevărul ar trebui să fie o dovadă de încredere, să fie cel mai frumos dar pe care oamenii şi-l pot face. Un dar din iubire, pentru iubire. Nu o sabie cu două tăişuri. Dar dacă nu vrem sau nu putem spune adevărul aşa cum îl simţim, asumându-ne riscul de a fi neînţeleşi sau greşit înţeleşi, atunci mai bine să nu spunem nimic. Nu putem (dis)cerne noi în locul altcuiva, nu putem, pentru altcineva, să separăm neghina de bobul de grâu şi să-l punem pe fiecare în sacul său. Vorba cântecului: „Nu te-oi minţi tu niciodată, nici alţii a te minţi nu pot”.

Eseu de Silvia Velea

6 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Eseuri
3 comentarii »