12 februarie 2008

Flori de iarnă-primăvară

Cuvintele… de multe ori pentru mine sunt liant între suflet şi gând, liant ce le uneşte în idee, eliberându-le apoi în rostire.

Zilele-mi înlănţuite în existenţa se scurg, uneori banale şi aride în înţelesuri. De multe ori parcă şi natura îşi ascunde, privirii mele, tolba cu minunăţii, spunându-şi supărarea doar în vântul tăios şi rece. Ȋn astfel de momente, nu vorbeşte cu mine, ci îmi grăbeşte paşii către acasă. Ea este pentru mine căldura de pluş a unei perechi moi de papuci, întotdeauna pereche de stângul cu dreptul.

De curând însă, învingând cu hotărâre capriciile naturii, m-am aventurat într-o scurtă plimbare, luându-mi prieteni de drum pescăruşii, ce lin altădată unduiau sub cupola albastră şi rece a mării. Ei acum îşi rotesc zborul între verdele liniar şi vast al parcului şi cer, parc unit cu zarea orizontului prin verdele naturii.

Totul este pustiu în jurul meu. Iarba, deasă şi aspră, se aşterne ca o pătură rece sub paşii mei. Vântul, capricios şi egoist, vrea să îmi stăvilească avântul, dar o palidă rază de soare mă cheamă să îmi surâdâ într-un zâmbet îmblanzitor de adiere rece.

Privesc copacii, cuminte aliniaţi în alei arcuite în zare, alei pierzându-şi capătul în acelaşi orizont. Ei mărginesc drumul care îmi duce paşii către departe, acolo, în memorie, înlocuind tabloul viu din faţa mea cu unul, nemişcat, din amintire.

O fracţiune de secundă, am revăzut tabloul copilăriei viu. O clipă în trecerea vremii. Tresar!

Văd alţi copaci, adunaţi într-o pădurice, înălţându-şi spre cenuşiul cerului ramurile contorsionate şi chemând soarele în ajutor, agăţaţi parcă de palida rază. Şi ei sunt zgribuliţi asemeni mie, de răceala naturii. Privesc in jur. Cât de ciudat pare totul! Ei par o pădure golită ca şi mine, de suflet. Tânjesc după soare şi verde, rădăcinile lor creându-mi senzaţia că vor ieşi din iarba viu răsărită, cuprinzându-mă cu braţele lor.

Iarna îşi împarte natura cu primăvara. Iarna şi primăvara în acelaşi timp. Soarele luptă aprig cu vântul rece şi umed al iernii.
Pescăruşii în calea valurilor de vânturi se luptă cu rafalele necruţătoare şi reci, în derivă. Ei sunt corăbii ale cerului şi înfruntă furtuni dinspre mare.

Linişte… o linişte gravă se aşterne pe cărarea paşilor mei.

Culeg cu privirea doar câteva frunze veştede, captive în firele verzi ale ierbii. Ciuperci ciudat răsărite din preaplinul de apă cules de pământ, din ploi nestăvilite, izvorâte parcă din norii veşnic cenuşii ai iernii, stau ca nişte pete albe pe spinarea ierbii. Câteva ramuri îşi croiesc, curajoase, cărarea către niciunde. Băncile, solitare şi ele, străjuiesc trist, aceeaşi alee.

Câteva ciori îşi strigă glasul ascuţit şi răguşit în croncănit pustiu, întregind tabloul dezolant al unei ierni fără de culoare.

Gândul şi eu, solitudine şi paşi…. El, gândul, se intoarce către acasă…

Imaginile de un alb copleşitor al zăpezilor îmi stăruie în gând, contrastând cu oaza verde a parcului ale cărui alei le străbat.
Amintirea zilelor copilăriei se aşează în troiene curate în mintea mea, protejând căldura unei inimi prea udă de ploaia ce cade strivitor, de sus, din norii plumburii.

Ridic ochii spre cer, acelaşi ca şi cel de acasă, dar parcă atât de diferit. Acelaşi dinspre începuturi, vine spre astăzi, vine către noi, în clipele care trec înşiruite, pentru cei ce sunt şi pentru cei ce vor veni, peste veacuri….

Ma revăd, copil, departe în trecut, când mă întrebam, candid, unde se termină cerul sau dacă mama şi tata, aflaţi departe de mine, văd şi ei acelaşi cer ca şi mine. Poate şi acum, copilul de atunci imi şopteşte cu certitudinea inocenţei copilăreşti că ei, cei dragi de acasă, îşi împletesc privirea în acelaşi cer.

Astăzi, acasă este Eminescu, amintirea lui este mai vie ca în oricare moment al anului. În zi de ianuarie, odată, demult, s-a născut să dăinuie întru floare de tei şi în veşnicia Luceafărului, în împletituri de poezie. Luceafărul, se oglindeşte în faldurile unui lac ce râde încă în nuferi.

Nostalgie… într-o zi cenuşie şi rece… într-o plimbare căutată în paşii crestaşi pe o alee rătăcită spre orizont. Ochii, atunci când sunt năpădiţi de tristeţe, întotdeauna caută în zare, alături sau oriunde, un zâmbet pe care eu nu-l mai pot zări. Acum mă întreb curioasă ce o să găsesc în acest tot ce mă înconjoară, vid şi rece, suflet şi dor de ţarâ?

Astept răspunsul naturii, doar ea pricepe ce-mi caută ochii… şi, în depărtare, zăresc plăpânzi copăcei, sădiţi de mâini harnice acum o vară. Mă apropii, curioasă, cu milă pentru copăcei, pentru frigul ce îl îndură.

Dar… deschid ochii mari, nu-mi vine să cred privirii: flori mici, roz, au ieşit din muguri, devreme, înflorind în rochiţe creţe, diafane, tinere şi micuţe, în buchete cochete. Ȋn mijlocul iernii! Flori! Unde este iarna mea? Unde îmi sunt închişi fulgii mei de nea, oamenii-zăpadă, ţurţurii şi florile de gheaţă?

Acum înteleg… raza mi-a luminat drumul către florile iernii. Eminescu îmi zâmbeşte acum dintre petale de ianuarie. Le cheamă ca pe un tribut pe care il aşteaptă. Ştiu, fulgul lui de nea este înflorit în micuţele flori! Le culeg, în gând îi i le dăruiesc, în buchet călător pe o coamă de rază, să i le aşeze acolo, sus, în Ȋmpărăţia Poeziei Lui!

Ȋnţeleg acum că astăzi cuvintele mele, de fapt, vor să fie liant între casă şi departe, între floare şi poezie.

Paşii mă poartă sigur şi apăsat către o încăpere caldă, în care-i aşteaptă doi papuci, ai casei şi ei…

Astăzi, zâmbetul mi-l culeg din flori, îl aşez în inimă, iar ochilor le ofer, ca recunoştintă, un petec de cer, un fir de iarbă şi o rază de soare ce străbate nori plumburii. Vreau să împletesc o primăvară cu florile răsărite timpuriu din muguri… o iarnă-primăvară, ca într-o poezie a florilor de mai.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Încarc...

6 comentarii la Flori de iarnă-primăvară

  1. olga a spus:

    vreau să gândesc şi eu la fel de frumos ca şi tine.

  2. Viorel Muha a spus:

    Cobor pe scara timpului, întorcând pagini de timp spre lumi ce sunt paralele de suflet cu mine. Iau gânduri ce devin cugetări cu adânci înţelesuri. Mii de gânduri spuse în puţine cuvinte, ne transformă şi ne duc spre orizonturi unde ne vedem expuşi în marea oglindă a timpului. Stau pe banca timpului şi citesc pagini de lumină, citesc gânduri ce coboară cu lacrimi de lumină din vechi şi noi timpuri, făcându-ne să simţim că existăm. Sensibilitatea gândurilor şi transpunerea lor în cuvinte a depăşit de mult nota 10!

  3. Andreea T. a spus:

    Cuvantul… liant intre sufletele noastre. Minunat ai scris. Copilaria si inocenta sa-ti ramana mereu in suflet!

  4. deby a spus:

    foarte frumos….

  5. răzvan a spus:

    Foarte frumos tot ce scrii tu, dar cu o observaţie…Acestea nu sunt eseuri – ci poeme în proză!

  6. răzvan a spus:

    Aş mai avea o observaţie de amănunt, dacă-mi permiţi…Nu „căldura de pluş a unei perechi moi de papuci”, ci de-a dreptul „căldura de pluş a unei perechi de papuci”….”moale” îţi strică efectul!

    În cartea sa Retorica romanului, Wayne C. Booth dă un exemplu ilustrativ în acest sens, referindu-se la Ulysses de James Joyce: scriind despre un personaj că „şi-a trecut mânios linguriţa prin coaja oului”, Joyce a realizat că ar obţine un efect mult mai puternic eliminând „mânios”, întrucât comentariul diminuează autenticitatea…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook