Decupez o inimă albă din pânza catargului, cutreierător în paşi de val, către o primăvară albă.

Îmi şoptesc rar ca să-mi priceapă mintea:
– De ce trebuie să caut culori în peşteri zăvorâte cu ţurţuri de gheaţă?
– Simplu, îmi răspund cu nonsalanţă, să pictez o inimă rămasă albă din gândul iernii şi desperecheată de orice culoare!
– Şi pentru aceasta, trebuie să o vopsesc, pentru că altfel primăvara trece orbită de alb pe langă mine.

Din nou mă intreb ca să mă conving:
– Era mai simplu… iarna, scuturam ninsoare în praf alb de nor pe marginile argintii ale sufletului, ca atunci când desenam cu creta flori, cifre şi căsuţe pe tabla neagră a clasei… şi gata, aveam de-o iarnă!

Mă îmbufnez şi răspund eu-lui, scorţos ca un perete dat cu var alb, că eu nu mai ştiu să caut, ştiu doar să văd… iar dacă văd, ştiu şi ce să fac mai departe!

Un nu categoric se izbeşte cu forţa unui zgomot surd într-o ureche, care nu aude decât liniştea.

Mai încovoiată decât toate semnele întrebătoare ale lumii, plec agale, lăsând în urmă doi ochi şi un inel suspendaţi în puncte. Trebuie să găsesc culori să-mi pictez o inimă născută de fiecare iarnă mai albă decât albul. Doar aşa poate primăvara îmi va aduce în dar flori de culori pe care le pot vedea doar cu o inimă colorată.

Aşadar, scobesc în scorbura primului copac întalnit la un mijloc de drum şi colorez primul deget cu galbenul prafului lăsat de colonia de carii ce sfărâma trupul copacului în praf de amintire.

Răscolesc apoi printre fire de iarbă şi umplu verde, un degetar, să-mi ajungă cât pentru trei boabe de primăvară.

Macii nu au răsărit încă din seminţele sădite tainic pe pervazul inimii mele, aşa că… aştept pe cărarea secundelor un orizont hoinar în căutarea soarelui să-l conving roşu că trebuie să invii o inimă albă.

Din sărutarea amurgului în mii de ace sângerii, aplec o rază solitară şi o împletesc într-un fir de păr, să nu moară în alb.

Mi-a rămas albastrul… şi acum grăbită, fără timp, alerg către marea cea mare, vecină cu lacrima mea. Nu găsesc urmă, nici măcar de deşert în calea mea!

Se aude tânguitor glas de valuri, dar inima nu-mi cunoaşte chemarea. O scoică înfrigurată se rostogoleşte sidefat în mijlocul retinei mele. Îi este frig de zbaterea mării captivă în ea.

Rup aţa din undiţa pescarului ce caută peşti în altă mare, mai mare, şi îi cer scoicii puţin albastru de val, sa-i dăruiesc primăverii comoară din sipet de ape.

Răguşită de atâta vuiet, scoica îmi dăruieşte, marin, albastru de val, să călătoresc în galop către poiana în care cresc crengi din pământ.

Gata! Am culori cât să încropesc un petec de curcubeu, pe care să-l trimit sol primaverii, să-i spuna că o inimă colorată aşteaptă florile să le dăruiescă zâmbetului.

Cobor în poiana crengilor răsărite din pământ şi chem un inorog, vecin cu albul iernii să-mi panseze inima sângerandă de alb în culori-pansament de primavară.

Galbenul l-am aşternut către curbură, spre amintiri, roşul l-am agăţat în iatacul iubirii, verdele l-am pus să renască fiecare lacrimă în zâmbet, iar albastrul… albastrul l-am agăţat de privirea îngerului meu păzitor, să vadă limpede drumul care îmi urmează paşilor. Am păstrat şi un minuscul grăunte de alb, pe care să-l trimit catre libertatea cuvintelor agăţat în aripi de albatros.

Acum nu mi-a rămas decât să mă aşez la masa tăcerii cuvintelor şi să scriu primăverii, cu o inimă colorată, un răvaş de aşteptare caligrafiat cu versuri rămase albe…

Despletită iernatic de albă
colindă uitată
în flori de măr
Strigă spre viaţă
verde răsărit
din seva pământului…
primăvara tu…
vino…
să scuturi din alb
freamăt de zile…
răsari…

Îmbrăţişez cu fiinţa o inimă colorată şi o dăruiesc soarelui, să-mi fie mozaic de raze spre suflet în bucurii aducatoare de primavară…

1 voturi

Încarc...

Publicat de Mirela Nicoleta Toniţă in Eseuri
2 comentarii »