Rotund de viaţă… ghem
Împletitură de fir, viaţa este… aţă colorată. O bucată verde, o bucată roşie, o bucată albastră, alta albă şi alte culori ce se încolăcesc separat în noduri multicolore. Atâta ocupaţie avea ea, copila, să primească sentimente-culori, după cum aţa vieţii se deşira pe ghemul trăirii.
Păcat că atunci când a bătut la poarta lumii nu o aştepta decât un ghem. Atât! Fiinţele de pe calea sa erau prea ocupate cu sentimente de plastic, imitator de viaţă autentică, să mai primească aşa cum se cuvine pe mogâldeaţa ca azurul cerului. Timpul trece, firul de la început, albastru de senin, începu să capete culori tot mai conturate, odată cu înaintarea în viaţă, cu trecerea prin ţinutul naiv al copilăriei şi apoi al idealismului adolescentin.
Acum, privea bucăţile deznodate din firul vieţii şi nu înţelegea unde greşise. Ştia că aţa subţire a trăirii se poate rupe numai o dată şi atât. Ghemul era unul altfel decât cel obişnuit şi… când nu înţelegea o culoare a vieţii, o deznoda din şir şi o despica în patru să-i caute adâncul, înţelesul. Ca şi cum o fiinţă din el îi arăta diferenţa dintre binele şi răul omului.
Călătorind doar cu ea singură, tânăra ajunsese în locul în care nu o înconjura nimic, nici măcar culoarea. Totul era de o primitivitate monosilabică. Simţea că tot ce o înconjoară alunecase în ea, lumea înconjurătoare era în ea acum, nu dincolo de arcurile privirii.
Un clocot demiurgic fierbea înauntru cu forţa necreată a eliberării din masa omogenă a trăirii interioare.
Rămăsese un zvâcnet de sfinţenie din toată această linişte, sȃmburele ancestral din care se născuse prima fiinţă, îi umplea totul înăntru ca o lavă care se prelingea până în cel mai tainic cotlon.
Fiinţa ei se strângea într-un ţipăt ascuţit aşa cum aduni apa în nefiinţă, cât să încapă în căuşul mâinii drepte, într-un ţurţure de gheaţă, sau ca o picătură de chihlimbar închisă într-o piatră cristalină pe vecie. O durea cumplit fiecare secundă care se scurgea prin vene cu latenţa timpului care trecea prin adâncul ei îngreunat în ani de trăire.
Fiinţa îi era încolacită în verbe fără înţeles, rupte, distruse, în litere arse în cenuşa rostirii. Tăcerea nerostirii îi ocupa timpul. Halucinantul amalgam al materiei din fiinţa capătau culori intense ca o inimă care zvâcneşte diferit, cu fiecare puls ce-o săgetează. Cu ochii închişi şi mâinile întinse, tânăra căuta căldura după care-i tînjea fiinţa cu fiecare por ce-i separa cele două fiinţe, cea din interior şi cea de afară.
Simţea că arde, arde de dorinţă, ca apoi să fie aruncată cu gheara deznădejdii într-o mare de gheaţă. Apogeul trăirii ei era zâmbetul privit prin ochiul lacrimii. Acum ştia de ce bucăţi din ghemul vieţii zăceau amorfe lângă ea, aşezate într-o formă bizară, de scară, urcuş către infern. Ea era la mijloc, acolo unde nu există culoare în jur sau formă ondulată a materiei, ci totul era în ea, dincolo de învelişuri de epidermă si pori, ca şi vulcanii din adâncul fiinţei, care căutau să scape de tăcere.
Zăcea tănăra, dincolo de timp, istovită, cu mâinile şi picioarele lipite de corp. Trupul i se contorsiona himeric în două mâini împreunate a rugă către Lacrima îndurării… apoi, uşor, din ea se scursese tot ce era omenesc, rămăsese doar tăcerea…
Ghemul ei era acum alb, imaculat, înconjurat de lumină. Firul de o împletire lină de alte fire, împreunate ca şi o carte, îi arătau depărtările luminoase, punct de dincolo de întuneric.
Se ridică din lanul acela, îşi şterse lacrimile care-i picurau din ochii deschişi ca un cer albastru după ploaie, spălând urmele întunecate din trecut, şi a început o nouă cale cu paşi nesiguri de copil. Trebuia să înveţe să meargă din nou, ca şi pruncii pe Calea Luminii.
Atât îi rămăsese ca înţeles din tot haosul trăirii de până atunci:
vidul e camera celor ce tac până la capăt…
1 voturi
Încarc...