Verde
– Hei, hei! Aşteaptă!
Un glas piţigăiat răscoleşte tăcerea din jur în bucăţi mari de sunete. Piticul cu zâmbet bizar şi haină verde, încheiată cu nasturi mov, zărise copila cu ochii trişti şi figură inocentă cum strângea în palmă un mic bolovan de la rădăcina bătrânului castan şi care mergea încet spre grădina de langă calea ferată.
– De ce eşti tristă când e zi şi lumină? întrebă venita fiinţa cu ochi ca două boabe de cafea clipind des şi a mirare.
– Ei, uite-aşa, tu nu vezi ce tristă este ziua asta oarecare din calendar? Mai ales pentru mine. Uite, am pus toamna trecută, când doamna cea cu haine pestriţe se plictisise de atâta verde şi picta distrată tot ce întâlnea în cale, am pus aici cum îţi spuneam trei boabe de verde, să fie răsad de primăvară şi acum nu le mai găsesc nicăieri. Şi unde mai pui – completă explicaţia copila cu nasul cârn, gesticulând dezamăgită – că am promis primăverii că încui găndurile negre în aripile ciorilor să le ducă la groapa de reciclare a sentimentelor. Ceasul din scorbura timpului nu mai contenea să treacă minut dupa minut mijlocul de iarnă în primăvară când nu mai era nici măcar un amănunt de anotimp asemănător celor două.
Piticul, cel gătit de sărbătoare colorată, ceru mâna întru prietenie copilei care-şi rătăcise paşii copilăriei în pădurea crescută din seminţele gândurilor ei.
Porniră împreună pe cărarea paralelă căii ferate, cărare că-şi avea începutul lângă castanul singuratic cu rădăcinile răsfirate a nişte tălpi crescute din pământ.
Un cuplu cu o umbrelă în formă de coif aştepta în gara ce duce spre satul unde aşteptau pruncii lor, născuţi sub clar de lună. În ochi li se citea euforic dorinţa de viaţă. Piticul râse şi şopti către copilă:
– Vezi, aici este o boabă din cele rătăcite, ale tale! Priveşte în ochii lor şi cere o lacrimă de bucurie. O ducem primăverii să fie rouă dimineţii şi sevă zilei.
– Bun, zise copila, mai avem două şi gata!
Mergând ei în drum de vis… curȃnd drumul se răsuci în spirală, iar în zare se conturau ruine ale Cetăţii fără nume. Ajunseră curând, iar lângă zidul cu fereastră albastră care primea soarele prin vitralii, au rămas ultimele lucruri de preţ din tot ce a fost cândva, cum povesteam, lângă un perete un melc ce nu-şi găsea liniştea pentru că nu mai avea verde în faţa antenelor.
Atunci, copila lăsă lacrima cea din verde de privire să alunece înăuntrul spiralei lui casă şi să crească în frunză spre soare, apoi în planta fericirii lui arcuită într-o îmbrăţişare verde, verde de lumină.
Fata încolăci o frunză din plantă pe palma ei dreaptă şi o alta pe cea stângă a prietenului care avea pantaloni cadrilaţi în ton total nepotrivit cu restul hainelor.
Porniră din nou la drum. Acum mai aveau de găsit ultima boabă verde, schimb cu frunza de tainică unire.
– A… uite… uite acolo! arată ţopăind de bucurie copila. Uite un fluture, un fluture se zbate între o secundă trecută şi una viitoare, nu mai are culoarea verde pe aripi.
– Ba cred – şopti amicul – ba cred că nu are o aripă. Da, poate a pierdut-o când a crezut că îmbrăţişează lumina din para lunguiaţă a becului de colo, din pridvorul casei de la marginea lanului de grâu.
– Hai, hai vino, cred că îl putem ajuta – surâse copila… cu frunza cea verde.
– Uite, ştiu eu cum… o coasem cu fir subţire de iubire de trupul lui, cum se cos bucăţile de inimă primite în dar pe inima ta.
Firav, plăpând şi cu o lacrimă cât el de mare, fluturele primi darul îmbrăţişării prietenilor. Avea acum haină nouă pentru carnavalul vieţii şi culoare cât să înnoate în toate boabele de rouă.
– Ufffff… acum am înţeles de ce nu am găsit nicăieri vreo urmă verde de primăvară – rosti copila cu inima rămasă acolo, o parte sau dincolo – pentru că boabele trebuiau dăruite fericirii!
Izul de iarbă proaspăt tunsă îi încolăcea nările, iar lumina îi desena forme diforme de crengi, forme diforme de crengi pe perete… iar visul se destrăma, copila ramânând acolo langă scorbura castanului ca într-un tablou cu ramă strâmbă în galeria amintirilor pe care o cercetase odată, curioasă…
A… ceasul deşteptător mă smulge somnului… de parcă viaţa ar avea vreo traiectorie atât de dreaptă şi nu strămbă…
Iar cafeaua… ah, cafeaua, aroma ei, tocurile-cui şi fustiţa în pliuri… rimelul desenează genele…
Grabă… minutele gonesc paşii. Doar piticul din gradină zambeşte a prietenie cu frunze verzi în loc de palme…
– Ah, copilă cu dinţi de lapte… de ce ai lăsat inima în trup de femeie?
2 voturi
Încarc...