Poveşti

 24 februarie 2021

„Soldățelul de plumb” de Hans Christian Andersen

Hans Christian AndersenErau odată douăzeci și cinci de soldați de plumb și toți erau frați, fiindcă fuseseră făcuți dintr-o lingură veche. Țineau pușca în mână și fruntea sus. Aveau o uniformă foarte frumoasă, roșie și albastră.

Cel dintâi lucru pe care l-au auzit pe lumea asta, când s-a ridicat capacul de pe cutia în care ședeau, au fost cuvintele: „Soldați de plumb!” Cuvintele acestea le-a rostit un băiețaș care bătea din palme de bucurie. Tocmai îi primise cadou de ziua lui. I-a scos și i-a înșirat pe masă. Toți semănau leit între ei, unul singur era puțin mai altfel: avea numai un picior, pentru că fusese făcut cel din urmă și nu mai ajunsese plumbul; dar deși avea numai un picior, stătea tot așa de drept ca și ceilalți cu două picioare și tocmai el avea să facă cele mai mari isprăvi, așa cum aveți să vedeți îndată.

Pe masa pe care stăteau ei înșirați mai erau o mulțime de jucării; era mai cu seamă un castel de hârtie de toată frumusețea. Pe ferestre puteai să te uiți înăuntru și să vezi toate încăperile. În fața castelului era un pâlc de copaci și în mijlocul lor era o oglinjoară care închipuia un lac. Pe ea pluteau și se oglindeau lebede de ceară. Toate jucăriile erau drăgălașe, dar cea mai drăgălașă era o fetiță care stătea în ușa castelului; era făcută și ea din hârtie, însă avea haine frumoase și pe umeri o panglică subțire și albastră, chiar ca o broboadă. Pe broboadă, drept la mijloc, era o stea strălucitoare, cât fața ei de mare. Fetița stătea cu brațele ridicate, fiindcă era dansatoare și își ridicase și un picior, dar așa de sus încât departe soldatul de plumb nu vedea unde-i și credea că fata are ca și el numai un picior.

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...
 17 februarie 2021

„Ghiocelul” de Hans Christian Andersen

Hans Christian AndersenEra în mijlocul iernii. Aerul era foarte rece, vântul era tare înțepător, înăuntrul ușilor închise era cald și bine, dar în afară caselor bine încălzite se află ghiocelul, sau cel puțin micuța lui rădăcina, îngropată sub pământul acoperit de zăpadă.

Într-o zi, a început să plouă. Stropii de apă au străpuns neaua așternută peste pământ, au atins rădăcina ghiocelului și au vorbit cu ea despre strălucirea lumii de afară. Curând, o rază de soare și-a făcut și ea loc printre zăpadă până la bulbul ghiocelului, iar înlăuntrul lui a început să freamăte o reînnoită viață.

„Vino la mine,” i-a zis floarea.

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...
 5 februarie 2021

„Crăiasa zăpezii” de Hans Christian Andersen

Hans Christian AndersenȘapte povestiri

Întâia povestire

În care e vorba de o oglindă și de niște cioburi Era odată un vrăjitor răutăcios, unul dintre cei mai răi, era chiar dracul. Și vrăjitorul acesta a făcut o oglindă, dar nu era o oglindă ca toate oglinzile, fiindcă tot ce era mai frumos și bun dacă se oglindea în ea aproape că nici nu se vedea, în schimb, tot ce era mai urât se vedea în oglindă foarte limpede și chiar mai urât decât fusese. Cele mai frumoase priveliști în oglindă parcă erau spanac fiert și cei mai buni oameni erau în oglindă urâcioși sau ședeau cu capu-n jos. Fețele lor erau așa de schimonosite că nu le puteai cunoaște și dacă, de pildă, cineva, care avea o alunică pe obraz, se uita în oglindă, alunica creștea și îi acoperea tot obrazul ca o pată neagră. Dracul zicea că asta e foarte nostim și de haz. Când îi trecea cuiva prin minte vreun gând bun, în oglindă se arăta un rânjet, așa că desigur dracul vrăjitor se bucura de născocirea lui. Toți cei care umblau la școala lui de vrăjitorie – fiindcă trebuie să știți că avea o școală de vrăjitorie – spuneau în toate părțile că s-a săvârșit o minune; ziceau că abia acuma se putea vedea cum arată într-adevăr lumea și oamenii. Umblau în toate părțile cu oglinda și în curând n-a mai rămas nici o țară și nici un om pe care să nu-i fi schimonosit oglinda aceea. Într-o bună zi s-a gândit el să se urce și în cer cu oglinda, ca să râdă de îngeri și de Dumnezeu. Dar cu cât se urca mai sus în văzduh, cu atât oglinda tremura și se strâmba și de-abia mai putea s-o ție; s-a urcat tot mai sus și mai sus și oglinda s-a strâmbat așa de tare și a tremurat așa de cumplit, încât i-a alunecat din mâini, a căzut pe pământ și s-a spart în mii și milioane de bucăți. Dar acum oglinda a pricinuit nenorociri și mai mari, fiindcă unele bucăți erau cât un fir de nisip și au zburat duse de vânt peste tot pământul și au intrat în ochii multor oameni și cei cărora le intrau în ochi cioburile acestea vedeau toate lucrurile schimonosite, sau nu mai gândeau acum decât sucit și întortocheat, pentru că aceste cioburi păstraseră toate puterile rele pe care le avusese oglinda întreagă. Unii oameni s-au trezit cu câte un ciob chiar în inimă și inima lor s-a prefăcut deodată într-un bulgăre de gheață. Unele cioburi erau așa de mari, încât unii și alții le-au luat și au făcut din ele geamuri; dar ferească Dumnezeu să te fi uitat la vreun prieten prin geamurile acestea! Alte cioburi au ajuns ochelari, dar cei care purtau acei ochelari vedeau strâmb și judecau nedrept. Dracul râdea să plesnească de toate aceste năzbâtii. Și mai erau încă multe cioburi în lume. Vedem noi îndată.

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...
 23 decembrie 2020

„Fetița cu chibriturile” de Hans Christian Andersen

Hans Christian AndersenEra un ger grozav; ningea și începuse a înnopta: era ajunul Anului Nou.

Pe frigul acela și pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiță cu capul gol, și cu picioarele goale. Avusese ea doar niște papuci când plecase de-acasă, dar nu-i folosiseră mult: erau niște papuci mari, pe care mama ei îi rupsese aproape, și erau așa de largi pentru ea, încât mititica-i pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde cât p-aci era să fie strivită între două trăsuri. Unul din papuci nici nu-l mai găsise, iar celălalt îl luase un băiat care zicea că vrea să facă din el leagăn pentru copilul lui, când o avea și el unul.

Fetița mergea cu picioarele ei goale, roșii-vinete de frig; și-n șorțul ei vechi ținea strâns un vraf de cutii cu chibrituri și mai avea și-n mână o cutie. Fusese o zi rea pentru dânsa și nimeni nu-i cumpărase în ziua aceea nimic, și n-avea prin urmare nici un ban; și-i era foame și frig tare. Biata fetiță! Fulgii de zăpadă cădeau pe părul ei lung și bălai, care se încrețea frumos pe lângă ceafă, dar nu se gândea ea acum la părul ei creț. Luminile străluceau pe la ferestre, miros de fripturi se răspândea în stradă; era ajunul Anului Nou, iată la ce se gândea ea.

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...
 21 octombrie 2020

„Povestea unui gât de sticlă” de Hans Christian Andersen

Hans Christian AndersenEra o stradă îngustă și întortocheată, cu case mici, urâte și dărăpănate.

Dar, dintre toate, una singură, cea mai înaltă, era atât de veche și de șubredă încât îți venea să crezi că, dintr-o clipă într-alta, avea să se dărâme.

Cine putea să locuiască pe-o astfel de stradă, decât lumea nevoiașă? Dar sărăcia se dovedea în acest loc cu atât mai necruțătoare cu cât, în fața odăii de la mansardă, era atârnată o colivie veche în care se afla un canar de toată frumusețea. Stăpânul n-avusese pesemne la îndemână un păhăruț din care să-i dea canarului să bea apă și pusese în loc un gât de sticlă, întors cu fundul în sus și astupat în partea de jos cu un dop. Dar bietului canar puțin îi păsa de urâțenia coliviei lui. Sărea sprinten de pe o stinghie pe alta și ciripea cu toată voioșia, mai ales atunci când stăpâna lui, o fată bătrână, îi aducea un pumn de verdeață.

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Încarc...
 17 august 2020

„Cufărul zburător” de Hans Christian Andersen

Era odată un negustor așa de bogat încât ar fi putut să pardosească cu bani de argint toată strada lui și pe lângă asta și o ulicioară aproape toată, dar nu le pardosea pentru că-și întrebuința altfel banii și când dădea o para, lua înapoi un galben, fiindcă era priceput; dar într-o bună zi a murit.

Fecioru-su a moștenit toată averea și când s-a văzut cu atâta bănet a început să ducă o viață de petreceri; făcea zmee din banii de hârtie și arunca în apă galbeni în loc de pietre. Cu asemenea îndeletniciri, paralele s-au isprăvit repede și nu i-au mai rămas decât patru bănuți de aramă, iar haine nu mai avea decât un halat vechi și o pereche de papuci. Prietenii acuma nici nu mai voiau să știe de el, pentru că nu puteau să iasă pe stradă cu dânsul așa îmbrăcat. Numai unul din ei, care era mai bun la suflet, i-a trimis un cufăr vechi cu o scrisorică: „Fă-ți bagajul!” Dar el n-avea ce bagaj să-și facă și de aceea s-a băgat chiar el în cufăr.

Acuma, să vedeți, cufărul acesta era tare ciudat. Cum îl încuiai, putea să zboare. Așa a făcut și feciorul de negustor; l-a încuiat și îndată a zburat cu cufărul pe horn, deasupra norilor, tot mai departe și mai departe. Când fundul cufărului scârțâia, feciorul negustorului se temea să nu se spargă în bucăți și să trebuiască să facă o tumbă cumplită și asta nu-i prea plăcea. Și a mers așa cât a mers și a ajuns în țara turcilor. A ascuns cufărul într-o pădure și a intrat în oraș. Nu s-a uitat nimeni la dânsul. Fiindcă turcii umblau ca și el, cu halat și cu papuci. Cum mergea el așa, a întâlnit în drum o doică cu un copil la piept.

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...


Aceasta este arhiva pentru categoria Poveşti.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

martie 2021
L Ma Mi J V S D
« feb.    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Arhiva

Categorii

Meta

Fani pe Facebook

Cele mai recente comentarii